Profeta

din Lumea de dincolo de vise

Niciodata sa nu spui…

| 0 comments

Mintea destul de frumos. Te hipnotizau ochii lui si simteai nevoia sa crezi ceea ce iti spune. Cumva buzele lui care abia se miscau spuneau o poveste deloc credibila, dar in care simteai nevoia sa te regasesti constant.

Ochii clipeau des, semn clar ca nu stie sa spuna adevarul, spranceana din dreapta tresarea din cand in cand, iar mana avea un usor tremurat, poate abia sesizabil de catre cineva care nu-l cunostea atat de bine, precum il cunosteam eu.

De cateva ori am rezistat tentatiei de a-i spune adevarul verde in fata. Mi-ar fi lipsit apoi. Aveam atat de mare nevoie de cineva care sa-mi arate ca exista si opusul meu. Parca ma tragea cumva inapoi pe Pamant. Imi placea atingerea lui delicata, zambetul pierdut si privirea de ghepard care pandea prada in iarba inalta. Stiam ca intotdeauna victima moare sfasiata in chinuri terbile, apoi inghitita bucata cu bucata. Dar nici asta nu mai conta.

Astazi, parca mai mult decat niciodata, zambea pierdut si debita o gramada de stupiditati. Imi pierise brusc rabdare si simteam nevoia de a-l plezni tare peste fata. Ma luptam din rasputeri cu tentatia si un sentiment de zadarnice se instalase in mintea mea. I-am prins mana si l-am tras de ea.

M-a privit doua secunde ridicand spranceana, apoi a continuat sa povesteasca o intamplare petrecuta in autobuz. Mi-ar fi placut sa-l sarut sa-l faca sa taca, dar stiam ca nu se va intampla. Omului nu-i placea deloc sa fie intrerupt, ci sa fie ascultat, adulat, precum un rege din vechime. Avea acea maretie pe care doar monarhii de drept divin o pot avea pe lumea aceasta.

N-am mai facut gestul cu mana. M-am indepartat insa usor, m-am sprijinit de perete si am inchis ochii. Era timpul sa mor.

Leave a Reply

Required fields are marked *.