Profeta

din Lumea de dincolo de vise

undead

Draugr

| 0 comments

Deschid ochii și văd doar întunericul. Mâna nu reușesc să o mișc decât 2-3 cm, ceea ce îmi provoacă  un stres imens. Mișc umerii, ridic capul și-l izbesc de un capac de lemn masiv. Unde naiba sunt? Lângă mine observ întorcând capul, sabia, cuțitele și un corn cu apă și împing buzele pentru a soarbe elixirul acela minunat ce astâmpără setea.
Amintirile-mi revin rapid. Urlu precum lupul singuratic pierdut de haită.
Am nevoie de aer. Mă sufoc. Întunericul, mirosul greu, panica, totul îmi spune că este sfârșitul. Dar trăiesc, habar n-am cum și de ce. Rana nu mă mai doare, inima nu-mi bate, dar restul corpului are nevoie de a se ridica și de a umbla. Și mi-e foame!
Împing capacul ce se dovedește a fi extrem de greu, o treabă cât se poate de urâtă și epuizantă, dar cumva dau dovadă de o putere mult mai mare decât cea pe care o aveam în timpul vieții. Brusc realizez că sunt în pământ și mă apucă iarăși disperarea. Dar de ce respir încă? Pieptul nu se ridică deloc, nici nu trag aer în plămâni. Visez? Trăiesc? Izbesc capacul cu furie, cu o ură grozavă și împing pământul de deasupra. Simt cu mâinile aerul rece al nopții, apoi văd cu ochii totul în jur de parcă ar fi zi. Salcia de lângă piatra funerară își leagănă pletele verzi. Luna își ascunde fața după norii albicioși, iar stelele își ițesc capetele curioase.

Armele le scot ultimele. Sabia și cuțitele își iau locul cuvenit, una pe spate și celelalte două la șold. De sub piatra gri scot arcul și tolba cu săgeți. Obiceiul este de a le așeza la capătul mortului, iar un războinic în nevoie să le poată lua, cinstind memoria celui care le purtase altădată.
Apoi mă întind sub salcia grea și privesc luna, copacii din jur. Oare de ce sunt iarăși în viață? Trăiesc cu adevărat sau sunt ceea ce mi-am dorit mereu să fiu? Un mort-viu? Foamea revine mai ucigătoare ca oricând, scurm în pământul reavăn și prind o râmă groasă, mustind a viață, o mestec fără să-i simt gustul, apoi reiau pescuitul acesta ciudat, găsind încă o râmă, și încă una și tot așa, dar senzația de foame nu se diminuează deloc, din contră, crește, devine năvalnică precum un râu de primăvară.
În depărtare zăresc lumini, e satul de lângă cetate. Acolo voi găsi cu siguranță ceea ce caut. Beciurile și cămările țăranilor sunt pline de șunci, cârnați afumați, vin și bere spumoasă. Mă strecor printre tufele de măceș fără zgomot, fără a lăsa nici urme, nici miros. Distanța e mai scurtă ca înainte, iar în  câteva secunde ajung la casa bătrânei Kyrba. O văd prin gemulețul transparent cum robotește pe lângă sobă. Are o oală imensă în care fierbe mereu ierburi ciudate, magice. Mă vede și-mi face semn să intru, dar o forță stranie nu-mi dă voie să trec pragul casei. Zâmbește la mine și aruncă în prag praf alb amestecat cu iarbă de mare.
– Ești Draugr! Aici n-ai putere, dar poți afla rostul tău pe pământurile astea, dacă ești curios!
Mă privește printr-un ochi de sticlă albastră. Pare curioasă, nicidecum înfricoșată. Dacă ceea ce spune  este adevărat, atunci sunt un mort-viu, iar oamenilor ar trebui să le fie frică de mine pentru că sunt o făptură înspăimântătoare.  De data aceasta zâmbesc eu.
-Nu știai, ai aflat, îți place! Așa simt toți când realizează că sunt nemuritori și că au o putere mare asupra celor vii.  Doar că asta nu e viață, mai bine ai alege să mori de tot chiar acum. Guști din pulberea asta, iar eu te întorc la groapă.
Ochiul de sticlă devenise ivoriu, îmi părea cumva că bătrâna vrăjitoare vrea cumva să mă înșele, să mă priveze de noua mea stare, de imortalitatea mea. Am suflat spre ea cu putere, fără să știu exact de ce, iar ea a aruncat un mănunchi de paie ce s-au aprins și s-au stins imediat.
-Nu sufla asupra mea, diavole! Aici n-ai putere. Taci și ascultă! Apoi fă-ți alegerea și piei din calea mea!

Leave a Reply

Required fields are marked *.