Profeta

din Lumea de dincolo de vise

images-1

Zâmbesc a somn

| 0 comments

Zâmbesc a somn. Genele-mi tremură a lentoare și abia reușesc să stau trează, să nu moțăi ușor, cu simțurile mereu la pândă ca de obicei. Totul mi se pare că freamătă zilele acestea. În jur privesc copacii seculari, trestia ce răsare din loc în loc de-a lungul bălții, luna ce abia acum își face loc dincolo de nori. 

Mi-e dor de viață, de momente straniii pe care mintea mea le desfășoară cu putere de neînvins de o rațiune care pare înfrântă și ea definitiv. Simt multe lucruri, dar cel mai mult nu te simt pe tine, iar restul nu mai reușește să fie important, viața cumva dispare încetul cu încetul ștearsă de un burete invizibil. La un moment dat, cumva, ai dispărut în neant, mânat de forțe pe care nu le înțeleg, ai uitat ce sunt, cine sunt, cum sunt, ai uitat că exist și că te iubesc. 
Zâmbesc a supărare. Clatin capul ușor în ritmul bătăii vântului și parcă aș vrea să te prind lângă mine într-o horă a răzbunării sau a torturii chinezești. Aș vrea să văd cum suferi, cum ochii ți se măresc a curiozitate atunci când simți durerea pe care ți-o pricinuiesc la rându-mi. Știi de ce am ales să nu te mai vreau? Pentru că mintea mea nu poate percepe existența ta extrem de umană, umanitatea aceasta debordantă de care dispui mă înfurie și-mi dă senzații de torționar. Și am ales să aștept, cel puțin o perioadă, am ales să-ți aud glasul la un moment dat cum îmi șoptește din nou te iubesc! 
Zâmbesc a furie. Timpul a trecut nespus de lung, anii s-au perindat deasupra mea, iar aici, vântul a căpătat accente de furtună. De ce las timpul să treacă? Pentru că nu contează de altfel. Nu cred în oameni pentru că oamenii mint, sunt înșelători, pentru că tremură venin printre buze dulci, voluptoase, pentru că întotdeauna cer ceva, vor ceva, rup o bucățică din trupul tău, apoi una mai mare, până când rămâi un suflet bătut de soartă într-o lume care necesită un înveliș uman. Și mori, cum ai putea altfel să trăiești fără corp? Cum ai putea iubi fără a mângâia cu mâinile, fără a săruta cu buzele, fără a privi cu ochii, fără inimă? 
Zâmbesc, iar ochii îmi devin sârmoși, ar înțepa dacă te-ar vedea în cale, ar înfinge mici săgeți în trupul tău pedepsit pentru o nepăsare mult prea mare, mai mare decât una divină, cel puțin zeii au o aroganță a măririi.Mi-ar fi plăcut să crezi că timpul e dincolo de noi, dincolo de viață, dincolo de om. Ridic din umeri a nepăsare mincinoasă. Îmi înfrâng repede indiferența, e atât de periculos când te minți pe tine încât devin conștientă de propria-mi durere.
Zâmbesc a pagubă. N-am idee de ce întotdeauna Luna îmi învinge curajul, totul devine prea uman în jurul meu, atât de uman încât mă scutur ca după o ploaie care mi-a udat tot corpul. Când am uitat să existăm cu adevărat? De când nu îți mai pasă că trăiesc, că exist, că mi-e dor, că aș vrea, că inima mea bate? De ce oare ai mințit că eu sunt? 
Odinioară eram zeu, am trecut în profan devenind om, iar acum sunt o simplă vietate a bălții în care mă scald pentru a deveni într-un final nămol ce hrănește viermii. O transformare atât de intensă încât simt pielea cum se scurge, cum brațele-mi devin umede, iar solzi verzi îmi acoperă trupul, simt o inimă ce uită că a fost cândva umană. 
Zâmbesc a somn. Oare visele devin vreodată realitate? Privesc spre Lună, deschid o gură imensă și o înghit. Păcătoasa! Mereu își încearcă norocul, în fiecare seară mă pândește să vadă dacă mai exist. Îmi ling buzele și-i simt dulceața. Până dimineața o voi ține prizoniera mea…

Leave a Reply

Required fields are marked *.