Profeta

din Lumea de dincolo de vise

Free-shipping-24-X36-inch-HD-Home-Decor-Anime-Naruto-Wall-Poster-33-font-b-Angry

Ochi de sârmă

| 0 comments

Când am văzut ochii lui, încărcați de o ură pură, animalică, am realizat că nu pot face nimic, că mă zbat în zadar, că viața e așa cum este și că trebuie să o accept, mai mult de atât de pot face. Recunosc că pentru prima dată în viață mi-am acceptat neputința. Am ridicat din umeri și mi-am spus ”Fato, asta e, poate într-o altă lume!„.
N-am idee dacă vreunul dintre voi ați văzut vreodată ochi înecați în ură, ochi care aruncă distrugere, crimă, și apoi care avertizează de existența pericolului. Eu am văzut. Ochi de copil care nu-și cunoaște propria natură, un copil care urlă efectiv a pușcărie. Oare de ce nu ne învățăm copiii ce este viața? De ce nu reușim să îi mângâiem și să-i certăm? Când a dispărut copilul din copil?
Nu știu dacă eu sunt de vină pentru copiii altora. Am auzit zilele acestea foarte des că societatea de azi e vinovată, e responsabilă pentru tot ce nu merge bine, dar nu-s de acord și vreau să spun că vinovat este individul. Acel individ căruia nu-i pasă, care ridică din umeri pentru că el nu este acolo, în miezul problemei, nu despre el e vorba, așa că de ce să ia atitudine, de ce să-i învețe pe ceilalți ce trebuie să facă, cum trebuie să se comporte într-o anumită problemă.

Mi-am dat seama că și eu sunt unul dintre acești indivizi, atunci când am întors spatele acelui copil scârbită de dezumanizarea lui. Mi-e frică de animal, de tot ce nu înseamnă civilizație, nu-mi plac cuvintele jignitoare și nu accept în jurul meu persoane care le folosesc, dar uneori, obligată de împrejurări și de viață, intru în contact cu  astfel de lume pe care eu o consider animalică. Oare de ce lumea se apără cu dinții, cu unghiile, cu picioarele când i se spune că greșește? De ce nu acceptăm că putem greși și că trebuie să învățăm? Când ne-am dat seama că suntem niște Dumnezei?
A observat cineva cum animalul devine plin de sentimente umane atunci când are loc vreo catastrofă? Începe să compătimească, scurge lacrimi mincinoase, vânează priviri în jur pentru ca ceilalți să îi observe o latură umană cu care ar putea câștiga ceva. Orice! Nici nu contează până la urmă din moment ce, pentru el, singurul viitor este doar lenea, sărăcia, violența, urâțenie sufletească și închisoarea. O închisoare dură în care sufletul lui a rămas prizonier încă din primii ani de viață, când mama lui a realizat că pâinea e mai bună mâncată doar de ea, iar copilul poate să se hrănească cu iarbă și lacrimi. Lacrimi pe care a învățat astăzi să le culeagă de la ceilalți, se hrănește cu ele, urlă de bucurie când lovește și încearcă să speculeze orice.
Până acum nu am văzut un copil transformat de ură, n-am văzut ochi atât de tineri în care să se oglindească o nebunie cultivată din pruncie de o indiferență a tuturor.
Oare educația folosește cu adevărat unui copil, atunci când acasă lipsește cu desăvârșire? Ce poate alege el între sălbăticia cotidiană cu care este obișnuit acasă și civilizație ( carte, școală, un film istoric, muzeu, etc)?  Nici nu cred că va fi vorba despre o alegere, pur și simplu el rămâne un animal, nu va evolua absolut deloc.
Și m-am privit în oglindă. Ochi de sârmă. De ce ochii mei sunt diferiți?

Leave a Reply

Required fields are marked *.