Profeta

din Lumea de dincolo de vise

padure

Norii au culori de iad

| 0 comments

În depărtare aud șuierul locomotivei. Curând va ajunge-n gară. Privesc mut cerul, odinioară luptam împotriva lui și a unui D-zeu care mă uitase și căruia nu-i mai păsa de creația sa.
Frigul pătrundea printre hainele subțiri cu precizie de ace de croitor fruntaș. N-am idee de ce alesesem această ținută vestimentară. Nu mai era demult vară, nici măcar toamnă timpurie. Un sfârșit de octombrie rece, umed și plin de gânduri iernatice își făcuse apariția și biciuia oameni, copaci, mașini și case, alese la întâmplare, fără motive, fără dorințe de răzbunare.

Iar eu zac în gara uitată de lume, de oameni, de zei, de vise și de necaz. Lângă mine, puțin mai departe, stă o femeie, aceeași. O față prelungă, acoperită cumva cu un batic roșu odinioară, acum cărămiziu, întinde câteva fire de flori, crizanteme galbene și albe. Nu vorbește deloc. Așteaptă să le iau ca și până acum, să-i întind bănuțul greu și să-i las covrigul aburind de abia cumpărat. O fac pentru că deja e tradiție, altfel simt că mi-ar purta ghinion dacă nu aș face-o. Nu mi-e milă de ea, de bătrânețea ei, de mâinile acelea brăzdate de riduri, acoperite cu pete maronii, ci pur și simplu trebuie să-i dau bănuțul. E al ei, mereu a fost.
Iau florile și le duc la nas. Automatism. Inspir parfumul ce-mi amintește de mucegai, de camere umede și de hârtie veche. De ce oare crizantemele miros a putrefacție, a natură moartă? Ridic din umeri și aștept locomotiva să-și facă apariția. Și-o face maiestuoasă precum o regină, mirosind a motorină și duduind a griji și a nerăbdare. Oprește 1 minut. Nu coboară nimeni. Nu urcă nimeni. Nu urc nici eu. Miros iarăși florile, trenul pleacă zgomotos, cerul se colorează a noapte, iar parfumul nopții se înrourează de picuri grei de ploaie.
Plouă și mi-e frig. E a doua oară când simt că am greșit îmbrăcându-mă necorespunzător pentru acest anotimp.
Soarta!
 Îmi ridic gulerul cămășii într-o încercare stupidă de a mă proteja și încep să plâng. Nici eu nu știu de ce. Poate că simt oboseala așteptării, poate că trenul nici nu a trecut prin gară, e doar o fantomă a minții mele.

Mâinile mi-au amorțit de frig, iar ploaia mi-a udat hainele ajungând la piele. Prin minte îmi trece o idee să mă așez pe o bancă și să aștept să-mi recapăt puterile. Mă doare tot corpul și abia reușesc să fac doi pași. Dacă îmi revin, voi continua să merg până acasă.
Oare unde stau?
Frica devine un sentiment grotesc de recunoaștere a propriei neputințe, a micimii ființei mele, simt urletul sufletului părăsit de conștiință, în corp revine animalul hăituit în căutare de adăpost și fug fără să știu unde. Mă izbesc de ceva dur. Ridic ochii buimacă și văd ochii celuilalt. Cruzime de animal de pradă. Petalele florilor curg ca un râu de primăvară.
Norii au culori de iad. Un urlet străbate noaptea și-mi aud propriul strigăt dincolo de corp, de minte, dincolo de oameni și de Univers…

Leave a Reply

Required fields are marked *.