Profeta

din Lumea de dincolo de vise

met-rusalka-4

Dor de Rusalkă

| 0 comments

Simt răceala din aer. Oare când a venit iarna? Apa din jur a devenit sticloasă, iar valurile nu se mai sparg ca altădată de malul din apropierea mea. Trestia din jur șoptește angoase, speranțe poate. Îmi dă o senzație de pericol, dar nu știu din ce parte ar putea sosi. Aerul e plin de mirosuri deloc comune râului. Mă-nfioară gândul că nu sunt singură.

Luna pare indiferentă la ce se întâmplă sub ea. Mă rog să mă ajute, așa cum altădată a făcut-o intrând în nori și aruncând întunericul peste pământ, iar eu am reușit să-mi înfig dințișorii în carnea moale, albă, să sug sângele dulce și să trăiesc. Acum de ce nu mă ajută? Cine mă pândește?
Totul în jur urlă pericolul, dar mă încăpățânez să rămân pe loc, să nu mă afund în apele râului. Curiozitate de animal hăituit, n-am idee ce anume mă determină să aștept. Simt o vietate târâtoare care trece pe lângă mine și întind mâna brusc și-o prind în ghearele mâinilor. Sâsâie a neputință, rânjesc a victorie și o duc la gură ostoindu-mi setea, apoi arunc trupul inert făcând zgomot.
Proastă decizie, am realizat ulterior. O plasă imensă mi-a cuprins corpul imobilizându-mă, apoi o lovitură puternică în coaste, urmată de alta în cap. Am leșinat trăgând cu ochiul la Luna care rânjea a fericire. Oare de ce nu mă mai iubea? Își dorea moartea mea?
Aud mișcare în jur, dar nu deschid ochii. Simt pericolul. Pielea mi-e uscată, buzele sunt încă murdare de sângele șarpelui. O smucitură puternică îmi smulse o parte din părul de pe cap, o claie verde, murdară de alge și melci.
-Ce vietate mai e și asta?
Simt o lovitură nouă în coaste. Oare de ce tot lovesc? Dacă nu aș fi imobilizată! Dar acest gând mi-l scot din minte pentru că e unul ireal, iar mintea-mi spune să pornesc o strategie plecând de la realitatea imediată. Deschid ochii de jad, hipnotizanți, iar genele verzi se zbat ca două păsări într-o plasă de vânător. Un surâs dulce, mieros, răsare pe buzele roșii, senzuale și cărnoase, buze făcute pentru a dezmierda.
Observ doi oameni și îmi rețin un rictus de scârbă profundă față de specia aceasta așa-zis evoluată. Unul dintre ei e tânăr, pare curios și îi zâmbesc îmbietor. E atras de nou, e atât de crud încât abia reușesc să nu salivez de pofta sângelui. Cel bătrân are un ochi lipsă și buze subțiri, brațele sunt puternice, iar pielea groasă. Se uită cu atenție în ochii mei și probabil că vede ceva dincolo de ei pentru că se retrage brusc părând că meditează. Susur, iar părul verde se trezește la viață, aruncă algele și melcii, strălucește puternic în noapte. Pielea devine albă, lăptoasă, buzele roșii de foc, obrajii roz, iar unghiile au sidef de scoici, chiar și coada solzoasă are un aspect nou, de dantelă și voaluri albe.
-Vrăjitoare! urlă bătrânul și scoase o secure ascuțită.
Tânărul părea însă captivat de spectacol și se apropie din ce în ce mai mult. Aveam nevoie de o mână desfăcută și eram iarăși liberă. Pericolul era mult prea aproape pentru a reuși să mă concentrez asupra magiei, bătrânul amenința înfricoșat. Celălalt zâmbi, iar dinții ascuțiți dezveliră cruzimea speciei mele.
A urmat lovitura, iar Luna s-a ascuns în nori.

Leave a Reply

Required fields are marked *.