Profeta

din Lumea de dincolo de vise

images28529

Vrei să te îndrăgostești de mine?

| 5 Comments

Degetele lui se jucau  în părul meu. Mă iritau oarecum, dar îmi era teamă că dacă i-aș fi spus să înceteze, atunci el chiar ar fi terminat joaca aceea copilărească. Oare de ce îmi era teamă? Că ar fi pus distanță între noi doi lipsa acelui joc?  Nici nu cred că el conștientiza ce face. Sunt sigură că era un gest pe  care nu și l-ar fi adus aminte  peste o oră sau a doua zi, de fapt acest lucru mă irita cel mai mult, că nu însemnam nimic pentru el.
M-am răsucit brusc, să scap de atingerea aceea pe care o simțeam dușmană, iar ochii îmi fulgerau blestem de vrăjitoare când i-am spus:
-Încetează!
Ochii lui uimiți și zâmbetul cald m-au determinat instantaneu să-mi pară rău. Ce mă apucase? Sunt nebună! Clar și indubitabil! Mi-am pus diagnostic și mi-am prescris inclusiv o rețetă: stai, mămică, încuiată în dormitor și nu mai ieși în lumea civilizată, n-au ce caută sălbaticii aici!
Fir-ar! Aproape că mi-a scăpat cu voce tare. Îmi părea rău, recunosc, dar ce naiba mai puteam face? Mâna lui s-a retras și mi-a eliberat părul, s-a tras apoi puțin mai departe de mine, continuând să privească spre ecranul unde rula filmul nunții prietenei mele. Trăgeam cu coada ochiului să văd ce face. Nu a privit nici măcar o singură dată spre mine. Părea pur și simplu indiferent. Uneori râdea la vreo glumă a unuia dintre amici.
Așa că m-am enervat pe mine, pe reacția de mai devreme, pe prostia mea, pe faptul că niciodată nu știu ce vreau, eram iritată atât de tare că îmi aduc aminte doar că m-am ridicat de pe canapea, am luat o bluză din cuier și am ieșit pe stradă, în liniștea nopții. Simțeam inima cum stă gata să iasă din piept. Bătea proasta de ea ca o nebună! La ce naiba mai bătea?

Aerul era atât de răcoros, de parfumat și stelele de pe cer atât de aproape de capul meu, încât pentru moment am respirat ușurată, oarecum nedumerită de reacția prostească de a ieși fără măcar să salut de plecare. Ce-or fi zicând prietenii mei, că am luat-o razna? Am ridicat din umeri. Fie ce-o fi, eu înapoi nu mă mai duc. Și să-l văd iarăși pe el? Bănuiam că mă privise cum fug din încăpere, cu același  zâmbet cald și cu ochii lui albaștri, cu o uimire de copil mic. MI-am mușcat buzele să nu încep să plâng. Tare ușor plâng! Când ceva nu iese cum aș dori, primul meu instinct este acela să plâng zdravăn, să dau vina pe toată lumea din jur și să abandonez lupta. Dar acum nu vroiam să plâng, nu vroiam să abandonez lupta, îl vroiam pe el, să se joace cu degetele acelea moi printre șuvițele părului meu. Doar atât!
Brusc am lovit cu șutul un tufiș verde,  fără să am nici cea mai mică idee de ce-o fac. De abia atunci am simțit ploaia.
-Știi ce-mi place să fac când plouă?
Nu m-am întors. Era glasul lui. Acum ce fac? Ce să zic? Oare cum arăt? Mi s-o fi scurs rimelul? De ce e aici? CE SĂ FAC?  Urlau întrebări în capul meu și pentru moment începuse să-mi pară rău că nu eram vreun soi de extraterestru și să am vreo două-trei capete ca să nu mai existe acea aglomerație nebună de întrebări fără niciun fel de răspuns .
-Îmi place să cânt  și să dansez. Precum Gene Kelly! Ai văzut filmul? Singing in the rain.. Teribil de clasic, de romantic, de …
-Și ce te oprește? am aruncat arțăgoasă și am continuat să merg prin ploaie.
-N-am parteneră.
A început să râdă cuminte. M-am uitat atentă la el. Părul i se lipise de față, nu mai arăta așa de sexy, dar magia ochilor săi albaștri continua să-și facă efectul asupra mea.
-Să știi că-s verzi…
-Ce anume? l-am întrebat.
-Ochii mei, nu-s albaștri, sunt verzi, asta am spus.
N-am zis nimic, ce-aveam să mai zic! Bine, mă, o fi vreun soi de David Copperfield!
-Îmi placi!
-Mie nu! începuse iarăși să mă irite. Ce îl apucase să-mi facă declarații pe ploaia asta? Stătea ca prostul cu umbrela în mână și eu stăteam în ploaie. Două curci pe o stradă pustie!
Iarăși părea că-mi citește gândurile pentru că a deschis umbrela și ne-am ferit de picăturile care deveniseră din ce în ce mai reci. N-am idee cât am mers așa. Probabil vreo oră, poate două, n-aveam ceas niciunul, cred că am traversat de două ori orășelul de la un capăt la altul, oricum îmi doream să nu se termine drumul și noaptea. Să fie amândouă veșnice.
-Dansezi?
N-am zis nimic, nici da, nici nu, dar m-a luat în brațe și am valsat printre picăturile de ploaie pe o melodie inexistentă. Mirosea atât de frumos, n-am putut să mă abțin și să nu îi adulmec pielea. Am închis ochii gânditoare, cu mici fiori care-mi străbăteau trupul umezit de apa ce cădea din cer, căutând căldură, protecție. Era așa de bine în brațele lui!
-Vrei să te îndrăgostești de mine?
Ce întrebare fu asta? Cum să o iau? Dacă vreau să mă îndrăgostesc, că vrea și el, sau era pur și simplu o întrebare prin care vroia să știe dacă asta urmăresc? Tăcea și se uita la mine așteptând răspunsul.
-Nu vreau nimic. Dă-mi drumul!
M-am enervat brusc și am vrut să plec, dar mă ținea strâns de mână.
-Nu ți-ai dori să te oprești din fugă?

5 Comments

  1. Hai repede,spune-ne ce ti-a facut cand te-a prins? Te-a batut? )))

  2. N-am idee! Nu m-a prins nimeni pentru ca nu vrea nimeni sa se indragosteasca de mine. Probabil sunt urata!

  3. Vreau io sa ma indragostesc de tine, ma lasi?!

  4. Eu sa te las? D-apoi indragosteste-te cat vrei! Nu ma priveste! E treaba dumitale!

  5. as sta si io la coada la matale

Leave a Reply

Required fields are marked *.