Profeta

din Lumea de dincolo de vise

fairy-239

Hei… sunt o zână!

| 2 Comments

Stau de câteva minute bune și mă uit la chipul meu în oglinda de pe holul casei. Oglinda e atât de mare încât îmi arată fiecare defect, fiecare calitate. E o oglindă pe cinste, cum ar zice prietenul meu imaginar, din copilărie, Arthur. Arthur ăsta are ceva anișori de acum și nu m-a părăsit niciodată, e ceea ce numim un amic de nădejde pentru care îți poți da viața și pe care te ferești să-l rănești vreodată pentru că ai simți că ți-ai face rău ție, într-un fel devenind una cu prietenul în cauză.
Arthur are o zâmbet larg, niște buze frumoase, doi ochi migdalați, e mic de statură și părul ondulat îi flutură în vântul ce se stârnește din senin doar când își face apariția. Uneori cred că o face special, pur și simplu știe că îi stă foarte bine și nu ratează nicio ocazie să se pună în evidență. Ieri a părut oarecum supărat pe mine când i-am zis că sunt urâtă, că am îmbătrânit și că nimeni nu mă mai place, probabil că nici el nu mă va mai plăcea treptat.  Mi-a arătat din ochi oglinda și m-a îndemnat să privesc în ea.
Asta fac de câtva timp. Oare de ce îmbătrânesc? Nu am riduri, am cearcăne, dorm noaptea, dar dimineața mă trezesc cu ele. Le ascund după ochelari. Îmi mângâi părul negru, miroase atât de bine încât mă învăluie în scurt timp imagini de basm,  munți înalți cu zăpadă pe culmi, brazi maiestuoși și soare fierbinte, iar trupul mi se-nvăluie în rochii lungi de voal alb, pletele se-ncurcă în flori albastre, iar picioarele desculțe încearcă valsul ielelor, într-o încercare de a simți cum mă încarc cu energia Pământului.

Aromă de pământ, de miros de pin, de ciuperci albe și de nori pufoși, de zahăr vanilat mă cuprind și-mi văd ochii negri în oglindă cum schimbă lumea. Văd magia și cred în ea. Arthur e un adevărat vrăjitor, nu pot să nu adaug în sinea mea, văzându-mă parte din lumea lui.
-Te înșeli! E lumea ta!
Îl văd cum se înclină în pantalonii caraghioși, iar vârful nasului îi atinge aproape pălăria verde, poate prea pe ochi. Nu mă simt deloc uimită de această poziție pe care o am. Întotdeauna am simțit că pot crea, că pot fi Creator, că sunt înconjurată de proprii mei supuși care mă iubesc și care așteaptă de la mine o simplă vrajă pentru a răspândi iubirea, magia, gândurile bune, lumină și raze dulci de caramele…
-Caramele? Mereu mi-au plăcut caramelele! Fă o vrajă, zână!
Sărea ca un iezișor de capră și cornițele ce-i ieșeau de sub pălărie, haioase, pline de viață, m-au determinat să fac magia, iar caramelele să curgă din cer în mii de culori. Am întins mâna și una dintre ele a ajuns direct în gură. Parfumată caramea! Am chicotit bucuroasă de statutul meu de zână a bomboanelor.
-Sunt CARAMELE, zâno, nu bomboane! Auzi la ea, bomboane, de parcă bomboanele pot fi caramele! Mama ne dădea mereu caramele, îți amintești? Ea era așa de bună cu noi! Ce păcat că a trebuit să plece…
O lacrimă îi curgea pe obrajii roșii, părea sincer că regretă. Îmi venea să-l sărut pe micul Arthur. Oare de ce nu a crescut niciodată? Ar fi fost o adevărată minune…
-Sunt în capul tău doar, zâno! NU exist…
Știu că nu exiști, dar tare mi-ar fi plăcut să fii real, dragă Arthur! Mă privesc în continuare în oglinda imensă și îmi apropii buzele într-un sărut prelung. Dincolo, în oglindă, buzele se lipesc și ele, parcă la ordin. Uneori mi-aș fi dorit să pot fi o mică vrăjitoare!
-Hei, nu vrăjitoare, tu ești zâna mea!
Îi trimit un pupic, iar el îl prinde ștrengar în palmă și-l înghite.
-Zâno! Scot limba și mă învălui în vrajă de zâne, în vise de flori, în dorințe reale…

2 Comments

  1. cea mai zina

  2. Ai dreptate! Mereu am stiut asta! :)))

Leave a Reply

Required fields are marked *.