Profeta

din Lumea de dincolo de vise

images28129

Să fii om sau neom?

| 2 Comments

O melodie și totul dispare, iar Universul se sucește, viața se scurge diferit, iar soarele se divide împărțind jur împrejur culoare și căldură cu mai multă putere. Și, de ce nu? Până la urmă eu sunt și lumea este, chiar dacă rozul este acum bleu și verdele e roșu.
Trec pe lângă oameni în fiecare zi, de cele mai multe ori sunt aceeași. Trec și ridic din umeri după prostu-mi obicei. Niciodată nu am înțeles ce mă mână să interacționez cu ei. Oare sentimentul că aș putea fi abandonată? Singurătatea nu mă înspăimântă. Îmi place să stau singură, să mă gândesc, să citesc, să ascult muzică. Mă uitam zilele trecute la un serial despre ultimul om pe pământ. Credeam inițial că tipul va sta toată viața singur pe planeta asta și va încerca să-și ducă o viață, aia care i-a mai rămas, în așa fel încât să fie fericit cu el însuși. Altfel cum naiba? Când colo ce? La sfârșitul primul episod apare și Eva, fir-ar să fie a ei nație de muiere! Nu putea să se rescrie altfel geneza? După ce apare Ea, femeia, cam urâțică, dar asta-i viața, în al doilea episod apare și o femeie atrăgătoare, apoi un grăsan, apoi încă două femei și la sfârșit un negru frumos foc, înalt, plin de mușchi ( visul femeilor europoide abandonate de o soartă nemiloasă pe ditamai insula din Pacific). S-a dus distracția mea. Evident că filmul a luat o altă turnură, iar ceea ce credeam a fi un experiment inclusiv pentru mine, s-a dovedit a fi o mare dezamăgire.

Inutil să mai continui, așa că am început să ascult o oarecare melodie și să mă minunez cât de tâmpiți sunt oamenii. Motive? Dă-le naibii de motive, ne mai trebuie? Le avem peste tot. La tv ( când îl mai deschid, am obiceiul prost să-l las să bâzâie pe emisiuni stupide) ne sunt prezentate diverse cazuri sociale, nu mă refer doar la mizeriile de așa zise talk-show-uri, ci la știrile serii, la telenovele turcești, coreene, evreiești, congoleze sau lapone…, la emisiunile așa zise culturale sau de îndrumare a publicului către cititul unei cărți scrisă de vreun papagal așa zis scriitor modern, care abundă de beep-uri sau de obrajii înroșiți ai vreunei cititoare cu o oarecare educație de până în anii 1980. Ați observat cum cei născuți dincolo de acești ani au acumulat o dezinvoltură ce frizează nesimțirea, proasta educație, lipsa celor șapte ani de acasă?
Viața….
Mă mai plimb uneori cu un microbuz, de nevoie sau naiba știe. Nici nevoie n-am, dar mă plictisesc să stau acasă și doar să scriu, așa că uneori mă prefac că sunt responsabilă și merg la un așa zis servici. Automobilul, plin ochi. La refuz. La o oarecare stație se urcă vreo 4 mamai, bunici, vârstnice, senioare, cum vreți să o luați. Mă ridic, cedez locul uneia dintre ele. Se uită la mine și mă împinge pe scaun.
-Stai acolo, mulțumesc!
Eu insist. Mă ridic. Mamaie e bătrână, are două mâini muncite și strânge în mâna bara aia gri, iar strânsoarea e așa de mare încât degetele i se albesc. Se așează bolborosind, mirată oarecum de gestul meu. Celelalte mamai se uită cu jind la bunica care se odihnea pe fostul meu scaun. Restul călătorilor, bărbați și femei până în 40 de ani. Niciunul nu se ridică. Oameni cu studii o parte, alții muncitori sau pur și simplu călători. Se uită absenți pe geam. Se prefac că soarele a intrat în nori, că plouă, sunt toropiți de căldură sau de nesimțire, n-am idee. Oare de ce mă simt încă vinovată de gestul lor? De ce eu mă simt vinovată de faptul că oamenii din jur, mult mai mici decât mine unii, stau și privesc femeile acelea îmbrăcate în negru, cu jupoanele ce foșnesc a bătrânețe, cum se sprijină de spătare sau se agață să nu cadă. Șoferul strigă la una dintre ele: ”Bre, tu așa închizi ușa la tine acasă, ca la grajd?”.
Unde e bunul simț? Poate avea dreptate, a trântit-o de mi-a sărit inima din piept, dar de ce atâta ură, de ce urletul acela neomenesc față de un gest pe care-l face probabil multă lume în ziua respectivă?
Ce au generațiile noi de nu reușesc să învețe să vorbească politicos, să zâmbească, să spună ”vă rog”? Unde anume greșesc părinții noștri? Mi s-a zburlit părul pe mine și m-am întors și i-am spus să vorbească civilizat cu o femeie ce i-ar putea fi bunică, indiferent de gestul ei. S-a uitat și a vrut să spună ceva, dar a tăcut. Am coborât cu o stație înainte, nu am mai avut răbdare să stau în acea lume, în acel Univers în care nu mă regăseam. Am spus bună ziua și am coborât. Îmi venea să țip, să bat din picior furioasă, dar am tăcut. Lumea continua o existență anume. Alte figuri de oameni treceau pe lângă mine, undeva în apropiere, la trecerea de pietoni, un șofer a pus o frână bruscă. A urlat la o femeie care traversa regulamentar, s=a dat jos la ea și a plesnit-o. Ce aș fi putut face? Îmi venea să fac propria-mi justiție, tot felul de scenarii mi-au venit in minte și am urlat în creierul meu îndelung, pur și simplu de neputință.
Oare pot să educ pe cineva pe lumea asta? Oare există oameni educați?
Sau măcar oameni… Doar oameni…

2 Comments

  1. Draga Mirela,bunul tau simt e desavarsit.Educatia ta e,probabil,fara cusur.Dar ceea ce esti tu si care ar trebui sa fie regula in lumea asta care se vrea UMANA,e doar o exceptie. Umanitatea si-a pierdut in multe feluri esenta.Multi se simt oameni doar daca sunt NEOAMENI.Toleranta,bunul simt,intelegerea celuilalt,respectul,compasiunea etc si care fac parte din ESENTA UMANITATII,acum s-au pierdut in goana dupa superfical in toate formele sale de manifestare.
    Eu iti multumesc ca existi in aceasta forma in care esti tu si care mai da un sens notiunii de OM.

  2. Nu stiu daca pot spune ca educatia mea e fara cusur, dar cel putin intr-un anumit sens, fie el si superficial, ea exista. Stiti ca, de cele mai multe ori, ma intreb daca se mai poate salva ceva? Si atunci cand sunt absolut sigura ca nu a mai ramas nimic uman in oameni, apare acel ceva ce reuseste sa-mi schimbe parerea, chiar si acel simplu gest de a te ridia si a lasa o batranica ( fie ea si ”mirositoare”, unii oameni uita ca batranetea nu e intotdeauna parfumata!)să se aseze pe un scaun de microbuz sau acel gest de a spune ”buna sa-ti fie ziua!” chiar si celui mai mare dusman!
    Oare cand uitam sa fim oameni si cand ne aducem aminte? Probabil ca suntem putini cei care stim ca viata nu inseamna serviciu, ci inseamna gesturi frumoase, ganduri pozitive, dragoste și blandete.

Leave a Reply

Required fields are marked *.