Profeta

din Lumea de dincolo de vise

10331608_747893375232072_251646346_n

Colecționara de suflete

| 2 Comments

M-am trezit de dimineață cu o dorință stranie de a mânca până la epuizare. Aveam chef să înghit hulpav cantități însemnate de suflete, pur și simplu îmi doream ca să mă îndop cu ele și am început cu energie, cu chef de muncă și, mai ales, cu gânduri de iertare față de mine. Uneori trebuie să te ierți înainte de a face ceva rău. N-am idee de ce simțeam că ar fi ceva rău să înghit aceste suflete, poate într-un fel aveam nevoie să știu sigur că nu sunt ostracizată, făcând un astfel de gest nemaifăcut de un muritor până acum, sau poate, pur și simplu, am făcut-o dintr-un gest inexplicabil. 

Cu un ochi negru am privit primul suflet care pășea ușor, purtat de o pală de vânt diafană, prin fereastra întredeschisă. Părea oarecum sfios, aproape nevenindu-i să creadă că este atras și capturat. L-am înghițit dintr-o sorbire și am simțit plăcere, o bucurie că stomacul meu este oarecum pe calea cea bună. Fiori de fericire gastronomică poate, încercând un alt fel de mâncare. Treaba lui, cui îi pasă ce simte stomacul meu? Mi-ar fi plăcut să spună un mulțumesc simplu, până la urmă îl hrănesc gratis. 
Prin fereastră priveam cireșul proaspăt înflorit, albinele își începuseră munca dis-de-dimineață, erau așa multe, delicate, cu aripioare străvezii, încât n-am putut să nu mă întreb: ”oare ce gust are un suflet de albină?”. Și l-am chemat, iar el a venit. Albina năucită a căzut la pământ brusc, fără niciun fel de avertizare, iar sufletul micii vietăți a fost și el capturat de stomacul meu care cerea și tot cerea să fie hrănit. Și l-am urât! Cu toată forța mea, cu tot corpul și mintea mea, și m-am urât pe mine pentru dispariția micii viețuitoare. Oare de ce rănim pe cei fără de apărare? Care e rostul? Un suflet mic, care nici măcar nu ține de foame. M-am urât, dar am continuat vânătoarea, am înghițit grămezi de suflete de albine, chiar și un cărăbuș și-a adus jertfa de suflet, dar foamea continua să mă mistuiască, părea foc al Iadului neostoit. Și am țipat, am urlat apoi! Neputința te face din om, neom. Foamea transformă. Iar eu eram deja altceva.
Suflete, grămezi de suflete zăceau în imensitatea stomacului meu. Suflete speriate, necăjite, unele oftau. Ce devenisem eu? O colecționară de suflete!
Capul mi s-a plecat într-o recunoaștere instantanee a noii mele ființe. ,
Să plâng, să stau minute în șir și să mă rog să fiu iertată, să continui vânătoarea, să abandonez? Întrebări fără răspuns. Sau poate mi-am răspuns deja, din moment ce sufletele continuă să intre prin fereastra întredeschisă. Unele sunt albe, transparente altele, cele mai multe sunt roșii, mustind a viață. Le înghit cu lacrimi amare, mănânc cu ciudă, cu frică, uitându-mă pe furiș să nu fiu văzută și crucificată de gestul meu incalificabil pentru toți. 
Iar porțile cerului s-au deschis. Deschid doar gura să le înghit pe toate, unele reușesc să scape și să treacă de poartă, altele, cele mai multe rămân captive în stomacul meu imens. Mă doare. Poate s-a umplut. Simt o bucurie imensă, poate lupta a încetat, dar asta voi ști mâine dimineață, când ziua reîncepe, iar foamea s-ar putea să persiste, umană, ipocrită, plină de neprevăzut. 

2 Comments

  1. Traieste! Si foamea de suflete va inceta. 🙂
    “… sa te ierti inainte de a face cava rau”! Fain de tot spusa! 🙂
    Nightwish a ramas una dintre trupele favorite (chiar si dupa plecarea Tarjei Turunen).

  2. 🙂 Usor de zis asta cu ”traitul”. Nightwish inspira indiferent de epoca. O zi frumoasa, Diana!

Leave a Reply

Required fields are marked *.