Profeta

din Lumea de dincolo de vise

emo-si-trenul-vietii-1280x800

În mers cu trenul

| 8 Comments

De când m-a apucat mersul cu trenul, am timp suficient să mă gândesc la orice, așa că am ajuns la o concluzie care nu-mi aparține, dar la care subscriu: viața e ca mersul cu trenul.
Uneori ești tentat să urci în trenul respectiv, alteori te împing de la spate alții ca să nu ratezi îmbarcarea. Ce anume mă determină oare să accept să fiu împinsă de la spate și să urc în fiecare zi în acest tren, n-am tocmai o idee bine definită care să răspundă la întrebarea mea. Poate că sunt luată de val sau poate că nu am suficientă voință să mă împotrivesc. Oricare ar fi dintre cele două, cert e că o fac zilnic.
Poate că în viață ești nevoit să faci și lucruri care nu-ți plac. Naiba știe dacă da sau nu. Până acum mă gândesc că am făcut mereu doar ce am avut chef, așa că mersul cu trenul îmi ridică practic o întrebare: de ce o fac?
Urc în el, aleg la nimereală o banchetă, mă așez la fereastră și las geanta pe celălalt scaun. N-am chef de vecini. Nu ascult muzică, nu scot mobilul, nu socializez cu nimeni. Privesc în gol uneori, alteori văd dealurile, apoi munții, regăsesc o casă la nimereală, văd un copac cunoscut. Trenul merge într-un ritm doar de el cunoscut, iar călătorii sunt diverși, oameni din categorii sociale diverse, unii grăbiți, alții cu probleme grave, alții plictisiți ca mine, sunt reuniți doar de discuțiile banale care se pornesc și păstrează ritmul trenului. O melodie obositoare, dar care face ca timpul să treacă fantastic de repede pentru ceilalți.
Roțile încep dansul lor straniu, iar viața își urmează cursul. Fiecare merge în propria-i direcție, unii coboară la prima stație, alții la a doua, ceilalți la final. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu aș coborî și m-aș întoarce la oraș tot cu acest tren. Dar n-am tupeu. Zâmbesc la gândul poznaș, apoi mă irită lipsa mea de curaj, într-un final oftez și încep să privesc geamul ușor aburit al compartimentului imens. Oare când au renunțat la acele compartimente clasice cu șase sau opt locuri? În acest tren stăm ca într-o imensă sufragerie, cu scaunele de-o parte și de alta, privindu-ne pe furiș, stingheri, tăcuți. Liniștea este oprită de vocea controlorului care ne cere biletele. Îl țin mereu la îndemână, urăsc să încep o cotrobăială inutilă prin geantă. Apoi călătorii continuă discuțiile despre prețuri, boli, nunți și botezuri, sau despre subiecte mai tenebroase. Oare de ce nu discută nimeni în tren despre situația geo-politică a României în spațiul sud-est european sau despre nașterea Universului?
Trenul se oprește și într-o gară banală a unui sătuc de deal. Cobor, mă uit în stânga, în dreapta. Soarele strălucește, frigul îmi strânge obrajii, o lacrimă îmi curge și taie parcă în carne vie. Cred că am devenit mult prea sentimentală. Ridic iarăși din umeri și mușc dintr-o ciocolată. În ritmul ăsta se duce silueta mea și devin chiar o adevărată gospodină, cu 25 de kile peste normal, un batic și un șorț mi-ar mai trebui. Poate nu! Îmi arunc geanta ca un poștaș la datorie, îmi introduc mânuțele în mănușile protectoare și îmi trag gluga pe părul zburlit de frig. În depărtare se zărește satul. Oare de ce am uitat să dorm?

8 Comments

  1. Cumperi bilet? Sau mai mergi si cu nasu!?

  2. E gratis. Doar trebuie sa urc in el. Uneori insa cobor inainte de final, dar poate ca e mai bine acest aspect, finalul e de cele mai multe ori doar un simplu final.

  3. … finalul nu inseamna intotdeauna sfarsit.Pentru cei mai multi poate fi doar un alt inceput.Un alt tren, aceeasi gara acelasi martor al bucuriilor, revederilor si necazurilor; aici mi-am permis sa citez din gara pentru doi… era sa scriu noi! 🙂 L-ai vazut?

  4. Gara pentru noi n-am vazut! Nu obisnuiesc sa cobor in vreo gara insotita.

  5. Pentru toata nebunia, portughezii au un termen frumos… fara corespondent in limba romana. Saudade!

  6. Ce noroc ca intotdeauna am considerat ca a sti limba portugheza este un adevarat obiectiv de bifat pana la sfarsitul vietii…

Leave a Reply

Required fields are marked *.