Profeta

din Lumea de dincolo de vise

IMG_0851

Uneori citesc…

| 0 comments


De câteva zile m-a apucat așa un chef de citit, încât ghici ce, am citit inclusiv pe Coelho. Da, știu, nu a dat peste mine inteligența și nu pot spune că nu l-am descoperit pe domnul cu pricina mai devreme sau că nu-l am pierdut pe rafturile bibliotecii personale, dar contrar altor muritori, colegi de-ai mei în a respira același aer terestru, eu mor de plictiseală când deschid prima pagina a oricărei cărțulii scrisă de dumnealui. Spuneți-mi superficială, needucată, oricum, nici nu-mi pasă, nu mă distruge vreo caracterizare negativă din partea nimănui. Să revin la cititul meu. Am deschis o carte de-a lui doar pentru că nu aveam alta la îndemână și pentru că în graba mea am apucat două cărți la nimereală și le-am aruncat în geantă. Ce-am citit? Nici nu contează. Una, oricare. Cu un titlu, mi-e indiferent. Ce mi-a trezit interesul totuși? N-am idee nici acum. Nu am veleități teologice, nu-s pasionată de trăirile creștine și nici de problemele existențiale ale altora.Merg pe principiul absolut sănătos conform căruia sunt cea mai importantă persoană din Galaxie, buricul Pământului și alte expresii de gen.
Pentru că am revenit pe pământuri natale și rafturile mi-s pline de bunătăți doar să le culeg cu mâna și să le așez în fața ochelarilor ( m-am băbit, așa că na, probabil vârsta îți spune cuvântul și am nevoie de ochi dubli!), mi-am zis plină de avânt cât se poate de vitejesc, că e timpul să citesc ceva serios. Pe Coelho l-am lăsat acolo, abandonat voit, pe vecie, pe o noptieră. Numai că mi-a rămas gândul la ce-am citit. Așa că ideea mea a fost să fac rost de carte iarăși, să pot să o citesc până la sfârșit, de recuperat pe cea veche, sub nicio formă nu se mai pune problema. Și concluzia mea este că mă paște o recunoaștere a propriei mele limitări. Ce mă determină oare să pun etichete? I-am pus-o (!!!) fără să mă gândesc prea mult, fără regrete, i-am tras-o (!!!) uman și chiar pleznindu-i fața cu vârful degetelor. Dus a fost! Eterna mea poveste, faza cu trântitul ușii în nas și apoi, când o deschid, nu mai  e nimeni. Cine naiba să stea să mă aștepte pe mine până mă deștept? Noroc cu Coelho! D-apoi ce-avea să facă? N-avea picioare să fugă. Doar zăcea pe raft.
Nu, nu mă declar fană a tipului în cauză, ci doar curioasă de propria mea descoperire.
Despre ce era vorba în carte? Despre Sf. Ilie. Da, știu, sunt deja cu țigla în picaj de pe casă, dar până la urmă mă definește cunoașterea. Când eram mai tânără (!!!) citeam orice îmi pica în mână, nu conta de îmi plăcea sau nu, nu mă lăsam până nu citeam tot. Acum nu mai pot face chestia asta. Obosesc. Poate că am îmbătrânit și timpul își spune cuvântul.
Am dat comandă de carte. Acum o aștept. Oare de ce nu apreciez ce am niciodată?
Ridic din umeri. Eterna mea poveste.
Nu-mi pasă. Timpul trece, eu trec.
Suntem zei cât timp avem spiritul liber, apoi murim ca simpli muritori.

Leave a Reply

Required fields are marked *.