Profeta

din Lumea de dincolo de vise

rusalka_by_miguelcoimbra-d33y5id

Rusalka

| 2 Comments

E cald. O căldură înăbușitoare mă cuprinse deodată și îmi trezi conștiința de ființă vie. Fierbințeală și o stare de furie stranie îmi străbătu în șocuri scurte și dese întreaga ființă. Simțeam furia cum își face loc în tot corpul, iar căldura se întețește și brusc am înțeles. Eram Ea.
O lacrimă a ars pielea feței și noua mea natură mă determină să aleg într-o secundă viața sub noua mea formă. Lacrimile, furia, nebunia de om erau acum de domeniul trecutului. Ea nu mă lăsa să fiu ceea ce mă născusem a fi: om. Depășisem condiția umană fără să doresc acest lucru, eram doar o mireasă ce-și pierduse dreptul la fericire.
Pielea încinsă și mirosul de pește stricat îmi readuse puterea de a lupta pentru propria-mi viață. Salcia uscată își legănă în bătaia vântului crengile subțiri pe care se ițeau frunzulițe mici, îngălbenite de trecerea timpului. Urla a moarte și a dor de viață. Soarele ucidea tot ce era viu. Eu eram vie, Ea era vie, și amândouă ființe într-un singur corp ne-am jurat credință una celeilalte.
Am tras de iarba uscată și mi-am împins corpul spre apa murdară ce băltea în stuful de pe margine. Am simțit sângele ce țâșnea din pielea crăpată și strigătele de altădată deveniră mugete stranii de ființă nemaiîntâlnită. Cu frică de necunoscut mi-am lins sângele dulce, gest de animal rănit care se retrage în propria-i vizuină pentru a se întrema.
Ea devenea puternică pe măsură ce înaintam spre apă. Coada se zbătea a voință demonică împingând întregul corp, iar mâinile agățau orice piatră, fir de iarbă, rădăcini ieșite nefiresc din pământul mocirlos. Apoi capul sorbi cu nesaț apa împuțită. Gustul sărat și viermii ce se zbăteau între dinții ascuțiți revigoră ființa Ei. Eu acceptam împreunarea și devenisem un secund de nădejde. Mâinile cu unghii lungi trăgeau în neștire de plantele putrezite, iar solzii deveniseră piedică în stufăriș împiedicând trupul să se scurgă în lichidul ce se zărea în depărtare clar, limpede precum cristalul.
Când apa acoperi trupul ființei mele noi, în liniștea deplină urletul se auzi clar, plin de putere, răspândind mesajul răzbunării: eram aici, tot eu, dar mai puternică.
Valurile blânde mi-au răcorit trupul încins, iar noaptea ce-și ridica felinarul pe cer, mi-a dat curaj să ies la suprafață. Sau poate era Ea, cealaltă ce sălășluia acum în corpul meu. Părul lung, inelat, de culoare verde, curgea în cascade bogate încadrând o față prelungă cu doi ochi verzi, tăioși, cu buze vișine coapte și dinți prelungi ce se iveau dintre ele înspăimântători. Luna părea o veche prietenă și răspândea miresme de pulbere strălucitoare, aruncând magie și gânduri cuminți. În apa în care fusesem aruncată să mor, trăiam o nouă viață datorită celeilalte ființe din mine, mă salvase și eu îi dădusem la rândul meu viață.
O stâncă îmi servi drept pat și întinsă pe spate, într-un abandon desăvârșit, am simțit pentru prima dată foamea stranie ce-mi străbătuse creierul făcându-mă conștientă de faptul că trăiam și trebuia să mă hrănesc. Oare de ce nu murisem? De ce această viață sub această formă? Sânge și răzbunare. Mâncare!
Noua ființă cerea jertfe. Eu ceream, Ea cerea. Sunt vie și știu doar că mi-este foame! Un cântec se auzi în liniștea nopții, îngânam iubire, dragoste, plăceri nebănuite, gânduri și vise, iar ochi de verde crud tăiau noaptea în căutarea prăzii.

2 Comments

  1. Da, am citit "de la coada la cap"… dar cand e vorba despre sirene sa zicem ca am scuze: sunt inselatoare. 🙂
    Frumos. Succes!

  2. :))) Corect! Dar Rusalka lupta pentru supravietuire. Nimic altceva. Toata lumea face asa, incat am ajuns sa cred ca trebuie sa imbrac hainele Rusalkai si sa ies din ”mlastina ”mea.
    Multumesc inca o data!

Leave a Reply

Required fields are marked *.