Profeta

din Lumea de dincolo de vise

Lumea mea perfecta…experiment masculin (III)

| 0 comments

Am iubit
întotdeauna antichitățile și adoram să merg în anticariatele din mica noastră
așezare, iar când timpul îmi permitea ajungeam chiar în locuri diferite ale
țării pentru a cotrobâi prin case uitate de vremuri, părăsite, ale nimănui. Nu
era interzis, doar dacă găseai materiale subversive, atunci erai obligat să le
dai statului. Nu prea am înțeles niciodată ce însemna material subversiv, dar
mizam pe faptul că nu mi s-ar întâmpla să găsesc așa ceva, oricum legea asta
era destul de veche și nu se mai întâniseră cazuri de gen.
Zilele astea , la
Târgul de vechituri ce sosise în așezare, am tras o raită și am găsit
nenumărate lucruri interesante și foarte scumpe în același timp, dar am
cotrobăit peste tot de unul singur în căutare de nimic deosebit, pur și simplu
aveam în minte doar să răscolesc în căutare de ceva, neștiind nici eu ce anume.
Am plătit în cele din urmă pentru un scrin scrijelit pe alocuri, cu pete
ciudate pe blat și cu câteva sertare rupte, dar m-a atras senzația de mister
care plana asupra acestuia, ceva ciudat care părea a avea nevoie să fie descoperit.
Și încă vreo 5 bănuți pe o pălărie ca un cilindru cu bor pe care am tot
probat-o precum o femeie pălăriile într-un salond e modă. Îmi părea făcută
special pentru capul meu țuguiat. Am chemat mașina din parcarea automată și
scrinul a fost încărcat cu grijă și cărat până la scara casei mele, de unde l-a
preluat mașina automata de cărat pe care orice casă o deținea în proprietate.
L-am instalat în birou și am stat să-l privesc până când noaptea și-a făcut
simțită prezența prin întunericul ce s-a lăsat în cameră. N-am părăsit comorile
toată noaptea, iar de dimineață simțeam în continuare nevoia de a le ști
aproape așa că nu am mai plecat la școală. Am omis chiar să-mi motivez absența
printr-un buletin fals de boală, nimic ilegal, dacă nu aveai chef o zi sau două
aveai voie să-ți scoți un buletin fals de boală prin care  puteai să zaci  sau să faci ce îți trăznea prin cap, lipsind
de la serviciu în mod deliberat și fără ca nimeni să te certe. Evident că lipsa
a fost remarcată încă de la prima oră de curs, așa că a trebuit să mă desprind
de gândurile mele și să mă îmbrac de urgență pentru că pedeapsa ar fi fost
destul de dură: trei zile și nopți de făcut curat în folosul comunității.
Am terminat și am
zbughit-o ca pe vremea copilăriei , țâșnind la propriu pe porțile instituției
sub privirile mirate ale colegilor și studenților mei, dar nepăsător  față de ce idei și-ar fi făcut aceștia
oarecum obișnuit cu faptul că toată lumea mă credea oricum un ciudat. Acasă am
salutat soția  fără să o privesc și m-am
închis în biroul meu.
Acum sunt în birou
și scrinul negru, pe alocuri cerat, îmi pare plin de mister. Nu pricep totuți
de ce, nu e prima remarcă pe care o fac referitoare la vreun obiect vechi. Așa
îmi par toate, pline de mister, de neprevăzut, dar de fiecare dată le scotocesc
cu dorință, cu frenezie și mereu am fost dezamăgit. Sau, mă rog, aproape mereu.
Într-o sticlă de vin vechi de vreo mie și ceva de ani am găsit în loc de
licoarea care speram eu să fie băubilă, un bilet pe care nu era scris nimic.
Pur și simplu era o foaie goală introdusă acolo de cine știe ce individ care
s-a distrat îmbuteliind sticla de vin ca la carte. Avea un dop fandosit, cu
hârtie cerată aplicată pe deasupra, iar pe burta întunecată a sticlei trona o
pecete ce-mi părea din povești de altădată. Mă trec aceleași senzații și îmi
frec mâinile emoționat, cred că la un moment dat am simțit pe bărbie o picătură
de salivă și am șters-o pe furiș uitându-mă în stanga și în dreapta ca un
infractor, cu toate că sunt singur în cameră.
Cu mâna am mangâiat
suprafața netedă, ușor zgâriată pe alocuri, am trecut încet peste marginea
sculptată și am prins de sertarul care își târa parcă clăpița din față. Miros
de vechi, puțin de mucegai, aromă care mă făcea să zâmbesc, să fiu fericit.
Iubesc trecutul și tot ce are legătură cu el mă face să mă simt ca într-un
paradis diferit de lumea pe care o trăiesc zi de zi. Lumea mea perfectă!
Bocănituri în ușă, la început încetișor, apoi mai tari și mai îndrăznețe.
Probabil soția mă anunța că e timpul mesei. Va renunța, mereu face așa dacă
vede că nu răspund. Astăzi e mai insistentă și deschid ușa cu nervozitate
sperând să vadă starea mea de iritabilitate direct în ochii mei. ”Plec la
capitală, am fost chemată să termin o lucrare pe perioada concediului de odihnă
a colegului meu.” Anunțul m-a șocat. ”Ce lucrare si ce coleg? Nu știam că ești
angajată!” Mă bulversă situația deoarece 
se pare că nu știam aproape nimic despre femeia care trăia alături de
mine de ceva timp deja. ”Am niște studii totuși, evident că lucrez, dacă erai
puțin interesat de viața mea probabil că ai fi știut că timp de trei săptămâni
sunt în perioada de lucru.”
Recunosc că sunt
curios, dar mai mult despre ce ascunde scrinul proaspăt cumpărat și nicidecum
despre proiectele despre care abia acum am aflat, ale soției mele. ”Să te
aștept după 1?” ”Cred că da, voi telefona înainte să vin.” A rămas în ușă, mă
privește  plictisită, eu enervat și
curios. Poartă o rochie galbenă pe care sunt aruncați la nimereală parcă,
câțiva maci roșii, plini de prospețimea unei zile de iunie. Mi s-a făcut dor
brusc de lanurile de grâu prin care zăream capetele moțate ale acestor flori și
o iau în brațe. Curios e că a deschis ochii mari ca și când nu se aștepta.
Zâmbește enervant. Îi dau drumul la fel de brusc. ”Când pleci?” ”Mâine
dimineață!”
Îi zâmbesc , se
trage din ușă și închid ușa încetișor mirat că rămâne stană de piatră în loc să
plece din cadrul de lemn. Câteodată e stupidă și mă irită ochii ei mari care,
atunci în parc, mă priveau emoționant. 
Termin cu gândurile astea către ea și îmi reîndrept atenția către el,
scrinul cel negru. Negru? Oare nu a fost niciodată maro? E atât de ciudat că se
află aici,lângă mine, încât îmi vine să plâng. Și chiar o fac, încet, ușor, ca
o apă pe care cad picuri de ploaie fără vânt. 
Trag sertarul  care se lasă ușor
și absorb zgomotul rigid, ușor scârțâit al balamalelor ruginite probabil. Mult
praf și aroma acestuia îmi bulversează toate simțurile, îmi place! Cotrobăi
încântat și trag pe rând sertarele, găsesc lucruri banale, un pix, în ziua de
astăzi așa ceva nu mai e în rutina zilnică, nimeni nu scrie cu un obiect, un
intrument, ci cu degetele direct. Am plăci, monitoare, tot felul de chestii
electronice. Nici la școală nu se mai poartă de secole. Știu ce este pentru că
aveam o expoziție de obiecte vechi în cadrul școlii și acolo există câteva
instrumente de scris pe care le-au folosit oamenii de-a lungul istoriei lor.
Pixul era unul dintre acestea. Îl ridic, îl miros, nicioadată nu am fost
aproape de așa ceva, cele de la școală sunt niște holograme foarte reușite, dar
uneori lipsește palpabilitatea. Chiar și cărțile sunt atât de fade. Ele nu-s ca
cele de pe timpuri, din hârtie, cu tipărituri de tuș, cerneală, ci bucăți de
metal care redau fidel cartea și uneori poți opta pentru diferite arome
păstrându-se astfel amintirea a ceea ce însemna. Am citit că aveau un miros
special, ca și ziarele, existau oamenii îndraăgostiți de aceasta. Cred că mă
număr printre aceștia cu toate că ceea ce știu eu despre aroma lor e absolut
fals, sunt sigur, cu toate că acum se poate imita absolut orice, chiar și un
om.

Leave a Reply

Required fields are marked *.