Profeta

din Lumea de dincolo de vise

Lumea mea perfecta…experiment masculin (IV)

| 0 comments

Pun pixul pe biroul
propriu și continui călătoria mea, pentru că asta și este, o adevărată
aventură. De fiecare dată ador momentul ăsta, eu și obiectele vechi pe care le
cumpăr. Numai noi! Par un disperat, poate chiar obsedat de altceva cum spun și
părinții mei care nu s-au obișnuit încă cu personalitatea mea.
Alt sertar și o
alăt descoperire care îmi provoacă plăcere: o colecție de ceasuri vechi, cândva
oamenii le purtau la încheietura mâinii stângi. Astăzi le purtăm în cipul de la
naștere. Nu trebuie să întreb cât este ora, nici pe alții și nici chiar pe mine.
Pur și simplu știu. Statul are grijă să nu avem niciodată vreo grijă! Le înșir
pe birou și le cercetez avid. Oare cum au scăpat  și nu le-au găsit cei de la târg? E destul de
ciudat, dar mai bine că a fost așa! Ceasul argintiu imi atrage atenția. E relativ
mic, cu niște indicatoare foarte frumos lucrate în argint. O rotiță îl face să
ticăie, ce plăcut! Parcă toarce o pisică. Cureaua din piele de animal probabil,
este în bună stare și o leg rapid în jurul încheieturii. Celelalte ceasuri îmi
oferă un timp plăcut petrecut în liniștea biroului meu. Iar timpul trece.
Observ, raționez, cercetez, lucruri care până astăzi le știam doar din cărți.
Inutile pentru că nu mai există necesitatea lor în zilele de astăzi , dar atât
de misterioase, de calde, de neuitat, încât mă apucă plânsul după vremuri
demult apuse, fără nicio rațiune, ceea ce mă înspăimântă. Unul dintre ele este
o bijuterie feminină probabil, are un lănțișor de aur, este delicat, cu
diferite basoreliefuri ce imită amorași și flori, iar când  e desfăcut cântă o melodie pe care nu am mai
auzit-o, probabil e vreuna interzisă, iar gândul mă-nfioară. Există așa ceva?
Nu cred, dar de ce mi-a venit în minte lucruri interzise?

Nu aveam
interdicții în societate, fiecare face ce vrea, dar dacă stau să mă gândesc,
încă de la naștere avem un program pe care îl urmăm cu mici variațiuni. De ce?
Pentru că așa toată lumea ăși găsește scopul și ceea ce i se potrivește. Pur și
simplu  programul cunoaște aptitudinile
noastre și ne îndrumă pe parcursul vieții. Totul e perfect, toată lumea poate
să se declare mulțumită pentru că i se răspunde nevoilor de tot felul. Se pare
însă că mai există și unele excepții: Eu! Nu înțeleg ce mă îndeamnă să fiu
altfel, poate undeva programul a dat greș în ce mă privește. Poate din această cauză
mă bucură lucruri pe care ceilalți le consideră inexistente. Poate că din
această cauză mama, știind  analiza
rezultată, a devenit dezamagită inițial, apoi indiferentă de evoluția mea
ulterioară. Probabil eram una dintre erorile de calculator. Gândul mă uimi. O
eroare? Undeva, acolo, s-a scurtcircuitat ceva și am rezultat eu? Programul nu
a găsit combinația perfectă pentru sufletul meu? 

Cred că ceasurile
mă fac melancolic sau poate că îmi aduc aminte de timpul trecut, de copilăria
mea ciudată, de faptul că nu am avut niciodată frați sau surori. Eroarea, adică
eu, a determinat oare ca părinții mei să nu mai poată avea copii? De aici
dezamăgirea mamei? Iar soția mea fusese gravidă și pierduse misterios sarcina.
Ce se întâmplă? Din nou eroarea, adică eu, trebuie să nu mai existe altădată,
copiii mei ar putea fi pur și simplu diferiți? Ceva ce ar pune statul în
pericol prin simplul fapt că gândesc altfel? Într-adevăr nu-mi găsesc locul
aici, nici în viața asta, nici în societatea în care mă zbat să nu greșesc nici
prin întrebări și nici prin răspunsuri, de asta viața alături de soția mea nu
există cum ar trebui? Inițial am crezut că e acel ceva ce îmi lipsește, dar de
fapt ea face parte din Ceilalți.
Poate că a fost
pusă să încerce o relație cu mine, să vadă dacă se poate repara ceva sau dacă
copiii mei… Gândul mă-nfioară! Oare fetusul fusese analizat în laborator
pentru a găsi ”eroarea”? Fiul sau fiica mea fusese cobaiul lor pentru a vedea
unde anume se produsese  o genă recesivă
în programul lor și  a determina  ca pe viitor să nu se mai repete. Mama fusese
obligată să nu mai procreeze, la fel și tata. De aici certurile! 

Mă scutur de
gânduri! Nu știu ce au ceasurile astea, dar mă duc cu gândul în trecut, văd
combinații, observ fiecare gest și găsesc răspunsuri nespuse de nimeni. Oare ai
mei știau? Sunt sigur că s-au întrebat de ce tocmai ei, dar au acceptat pentru
că așa trebuia să fie! Fără întrebări! De ce să nu punem întrebări? La școală
elevii învățau lucruri general valabile și luau ca atare totul, nu exista un
dialog între profesor și ei, mi-ar fi plăcut să-i aud vorbind, să mă întrebe de
unde știu atâtea lucruri, să văd admirația în glasurile lor. Dar nu se întâmpla
asta, ce nu aveau înscris în tableta lor electronică nu le capta interesul și
privirile se întorceau pentru rezolvarea unor situații stricte. Dezămăgitor
pentru mine!
Sunt o eroare!
Sunt o eroare!
O eroare…
O eroare în
societatea perfectă! De ce e perfectă? Pentru că așa suntem noi, oamenii
viitorului! Unde este libertatea? 
Libertatea? Dar suntem liberi! Oare?

Leave a Reply

Required fields are marked *.