Profeta

din Lumea de dincolo de vise

tumblr_lhej0tqe2G1qcl9syo1_500

Lumea mea perfecta…un experiment masculin

| 0 comments

Mi-e atât de somn
încât aș dormi o viață întreagă. Dacă m-aș gândi la motivele care m-ar
determina să-mi dorm viața, acestea ar fi greu de specificat deoarece țin să vă
menționez un fapt foarte important și anume: Am o viață perfectă! Nu sunt un om
deosebit, pur și simplu trăiesc timpul pe care o divinitate oarecare mi l-a
destinat pe acest pământ, am aceeași amici pe care îi au toți ceilalți, am un
servici bun care îmi aduce bănuți suficienți să-mi asigur toate cele necesare
traiului curent și chiar uneori să-mi petrec vreo vacanță de vis pe vreuna
dintre plajele superbe ale oceanului.
Provin dintr-o
familie normală, cu mama și tata veșnic certați din motivele puerile ale
cotidianului sau din micile gelozii inerente unor oameni nu prea instruiți.
Mama îmi spunea mereu câte o zicală pe care o considera absolut necesară pentru
dezvoltarea mea intelectuală. Preferata ei era: ”Mintea nu-i un vas care să fie
umplut, ci un foc care trebuie întreținut.” Nu știa cine anume o spusese, dar i
se părea că dacă o repetă suficient de mult mă va determina să continui studiul
școlar și mai abitir pentru a reuși în viață, pentru a ajunge la o carieră care
să depășească statutul lor social. În societatea în care trăiesc poți ajunge orice
dorești cu ardoare, nimic nu e imposibil dacă înveți suficient. Îți programezi
un anumit standard la care vrei să ajungi și apoi aștepți câteva analize
imperios necesare pentru a-ți face configurația ta ca adult. La vârsta de 5 ani
evident am trecut prin acest procedeu obligatoriu pentru orice copil care
atinge vârsta proprice pentru a merge la școală și ai mei au fost șocați să
vadă că nu-s un super geniu care le va depăși statutul, așa cum mama  susținuse încă de la nașterea mea. Văzuse în
forma capului meu lunguiață genialitatea și 
când nu i se confirmase deveni dezamagită total și iremediabil.
Cu toate acestea
trebuie să spun că am învățat foarte bine la școală, foarte bine pentru un
copil mediocru, și am fost mereu urmărit de acea analiză care spunea că am o
fire rebelă, de nestăpânit. Trebuie să recunosc că intram în tot felul de
conflicte și îmi plăcea la nebunie aventura. Plecam zile îndelungate de acasă,
umblam prin pădurile din apropierea localității natale și încercam să mă pun în
situații extreme. Revenind acasă rememoram fiecare amănunt al aventurii prin
care trecusem și încercam de multe ori să povestesc și mamei care asculta
răbdătoare aruncând  câteva cuvinte pe
care le credea absolut necesare: ”Curajul înseamnă să fii singurul care știe că-ți
este frică!” Am iubit-o mereu  doar
pentru că respira același aer cu mine și cu toate astea nu înțelegea nimic din
ce simt și din ce trăiesc eu într-o lume în care, de mic copil, mă simțeam
special.
Despre tata ce să
vă spun? Era inginer și pleca mai tot timpul de acasă, avea proiectele sale
dictate de rațiunile unui stat care știa absolut totul despre guvernarea
perfectă, în așa fel încât nimeni nu era nemulțumit. V-am spus mai devreme că
trăiesc o viață perfectă! Nu am spus vreun neadevăr, totul e cât se poate de
adevărat. Construia clădiri înalte sau 
case de locuit, birouri guvernamentale sau foișoare în parcuri, orice
era necesar pentru locuitorii așezării. 
Nu era un om  rău, dar uneori pur
și simplu îi sărea țandăra și începea să strige sau să se plângă că și-ar fi
dorit să fie chelner decât inginer, uneori se certa că mama se machia prea
strident și  atrăgea privirile vecinului
și pe ale poștașului când ieșea în capoțelul scurt. Mama răspundea invariabil:
” Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău și n-a fost.” Nu
știu de unde știa atâtea zicători și atâtea proverbe pentru că în familia mea,
bunicii nu au transmis nicio idee memorabilă care să parcurgă calea orală și să
devină moștenire de familie. Părea că le gândește ea în timpul rămas liber când
cădea într-o stare de reverie din care nu ieșea uneori tot weekendul. Știa
mereu când anume se potrivea ceva  și
simțea că trebuie să sublinieze prin înțelepciune faptele noastre.
Singur copil la
părinți îmi imaginam mereu că aveam o soră sau frați precum verii mei și mă
jucam uneori imaginar cu aceștia, dar când am întrebat dacă se poate să avem și
noi unul măcar, mama răspundea: ” Nu te agita atât, dragul meu, lucrurile
frumoase se întâmplă când te aștepți mai puțin.” Probabil nu mai puteau avea
alți copii, de aici și dezamagirea ei că nu eram vreun geniu care să o scoată
dintr-un anonimat pe care se vedea că nu îl suporta. Probabil avusese anumite
dorințe de adolescentă, neîndeplinite, iar acest lucru dusese la o luptă cu ea
însăși. Uneori se retrăgea  și scria
poezii. I-am descoperit caietul  pe care
îl avea în față în acele momente și nu mare mi-a fost mirarea când l-am găsit
gol. Nu scria nimic în el, pur și simplu le completa în gând, fiecare pagina
fiind numerotată cu cifre arabe.
Viața mea perfectă,
construită de la vârsta de cinci ani prin implicarea statului în viața
copilului, nu era mai greu de suportat decât la alții. Am avut mereu totul sau
măcar posibilitatea de a avea orice îmi doresc. Să vă dau un exemplu! O dată
trasată linia pe care trebuia să o urmezi în viață și concentrat pe ea era
obligatoriu să parcurgi niște etape dinainte prestabilite, aveai posibilitatea
să adaugi la acest curs unele opțiuni. Eu am ales cititul. Pur și simplu am
devorat tot ce s eputea găsi în casa părinților, în bilbioteca școlii sau în
cea a localității. Nu mi-a scăpat niciun fel de roman, nicio revistă de
specialitate, ziar sau broșură pentru îngrijit sugarii. Ca un burete am sorbit
totul încât la vârsta de 12 ani aveam o bogată avere în cunoștințe de tot felul
, de la tehnice la cele banale legate de cotidian. Pentru că terminasem primele
clase și cursul opțional trebuie să fie abandonat și să continui cu
specializarea obligatorie pentru orice adolescent ce mergea la colegiu să
învețe o meserie. Și totuși am continuat să vânez cărți de prin bilbiotecile
cunoscuților, chiar să risc puțin și să cer să-mi fie trimise de la Biblioteca
de stat anumite cursuri  care aveau o
tangență destul de mică cu ceea ce urmam la colegiu. Spun că am riscat pentru
că statul descurajează libera inițiativă, strămoșii descoperiseră cândva
într-un timp  îndepărtat soluția perfectă
pentru ca oamenii să fie mulțumiți  și
rețeta era urmată îndeaproape de stat care reglementa fiecare ramura a
economiei, a culturii, a educției sau socialului până în detaliu.  Nu existau nemulțumiri pentru că toți aveam
orice doream. Evident că unii erau mai bogați ca alții, dar asta nu însemna că
oricine vroia nu ar fi putut ajunge la aceeași avere colosală, dar unii dintre
noi nu aveam înscrise în gene această dorință așa că nu  ne interesa în niciun sens.
Colegiul a fost
urmat cu stoicism până la vârsta de 18 ani, vârstă la care toți tinerii din
generația mea ajunseseră deja la facultate, eram mai lent, asta e, mama știuse
asta de când primise  analiza completă a
fiului ei. Dar într-un final începusem și eu să urmez cursurile facultății de
litere și terminasem iarăși după colegii mei 
pentru că profesorii m-au etichetat visător. Visător era cel inadaptat
am aflat mai târziu, crezusem până atunci că eram alienat mintal pentru că
toată lumea, inclusiv mama, mă tratau ca unul cu debilități mentale
serioase. 
Acum sunt profesor
la un colegiu nu tocmai  pe profilul meu,
dar statul a găsit locul perfect pentru mine, pentru cel inadaptat. Definiția
dexului nu explică însă această etichetă pentru că nu mă simțeam că sunt
împotriva societății, niciodată nu simțisem asta, iar dorința mea de a citi și
a cunoaște nu părea deloc periculoasă, cel puțin pentru mine.  Peste toate actele de studiu, la rubrica
Observații erau trecute câteva cuvinte: Visător. Rugăm atenție sporită. Nimeni
nu înțelea aceste cuvinte decât autoritățile. Când mergeam le vreun ghișeu
observam că funcționarul mă privea și a doua oară de parcă în orice moment aș
fi putut să fac ceva ieșit din comun. Citisem prin cărți  despre jafuri bancare, despre pistoale și
alte minuni de gen, dar niciodată nu se regăseau în realitate. Erau doar basme,
povești pentru copii, așa că privirea aceea scurtă, ciudată, nu o puteam
înțelege cum nu reușeam să înțeleg nici eticheta de visător.
Ca orice tânar
aflat la o vârsta serioasă și cu o meserie pe care o urma cu încântare pentru
că îi punea la dispoziție obiectul dorințelor lui și anume ”cărțile”, am părăsit
căminul copilăriei mele pentru a-mi crea propriul cuib. Obligatoriu, susținea
mama, care adăuga: ” Toate își au vremea lor și fiecare lucru  de sub ceruri își are ceasul lui”. Probabil
ăsta era cursul vieții, iar eu , ca brav bărbat trebuia să-mi găsesc perechea
și să continui existența de veacuri a familiei.
Chestia asta, cu
perechea, era destul de complicată. Nu am fost niciodată prea popular și în
școlile urmate nu prea atrăgeam atenția fetelor care îmi plăceau. Ele terminau
prin a se căsători cu alții. Cu toate că știam că după ce terminam ciclul
acesta al tinereții, va fi mai greu să-mi găsesc o soție, nu m-am supărat prea
tare, eram absorbit de  citit, de scris,
pentru că îmi plăcea să scriu, să gândesc fiecare  expresie pe care o citeam în micile comori pe
care le numeam cărți, dezvoltându-le uneori 
în adevărate filosofii din cele mai ciudate. Uneori mă surprindeau și pe
mine și nu de puține ori am încercat să le discut cu unii dintre colegi. Unul
dintre ei , profesor de Istoria civilizației, mă ascultă cu interes și apoi
replică: ”Nu degeaba ești un visător. Trăiești în închipuirile tale și nu în
viața prezentă. Ce-ți lipsește? Te sfătuiesc la modul cel mai serios să termini
cu aberațiile astea pentru că  nu-și au
rostul. Nu-ți lipsește nimic.” A ridicat din umeri, m-a privit curios ca pe o
creatură de povești și  a încetat să-mi
mai răspundă la vreo întrebare, întorcându-mi spatele când încercam să-l
abordez. Mi se păruse mai deschis la minte, mai doritor de filosofie, poate și
datorită aplecării spre studierea trecutului. Asta mă făcea uneori să-mi par
mie însumi, un individ ciudat, inadaptat societății care îmi dădea totul. Îi
povestisem mamei ca de obicei. Obișnuiam să-i spun ce mă doare chiar dacă
privirea ei  era asemenea colegului meu,
parcă spunea mereu:”Ce tot vrei tu? Ai de toate!” Îmi aruncase una dintre
zicătorile și proverbele ei celebre de acum: ”Prietenul adevărat este acela
care te sfătuiește spre bine, nu acela care îți laudă nebuniile”. Asta îmi
transmitea practic că era de acord cu sugestiile colegului care încerca să-mi
dea un sfat prietenesc și nu să-mi dea apă la moară.
Poate că înțelegeți
de ce mă simt ca un neînțeles, inadaptat acestei societăți care îmi oferă
totul, un visător. Ce visez până la urmă? Fac vreun rău? De ce îmi arată toți
că-s altfel decât ceilalți? De ce e scris pe avizul meu ”Visător”? Ce e până la
urmă un visător? Cu ce sunt mai prejos ca ceilalți? Unde e greșeala mea?
Trăiesc la fel ca ei toți.

Leave a Reply

Required fields are marked *.