Profeta

din Lumea de dincolo de vise

September 21, 2018
by prof27
0 comments

Ce ar fi daca?

Inainte sa mor as vrea sa visez frumos. Pentru ultima data. Poate pentru prima oara. Nici nu ar conta prea mult. Important ar fi doar sa visez. Cer senin, soare fierbinte, stele stralucitoare. Poate doar nisip.

September 12, 2018
by prof27
0 comments

Facerea de bine…

In ultima vreme nu prea mi-am mai batut capul sa fiu generoasa sau sa incerc sa mut muntii din loc pentru ca as putea sa o fac datorita fortei fizice uriase cu care am fost inzestrata de acest D-zeu maret care ne tot vegheaza de sus, dar nu se baga pentru ca are alte treburi mai importante. Sau poate s-o baga, nu neg niciuna nici alta, doar ca asa zic unii, si cand o zic unii, nu stiu de ce, dar pare un fel de filosofie din Grecia antica, adica daca au zis-o ei, e zisa si trebuie doar sa te conformezi.

De ce nu vreau sa mai fiu generoasa? Nu ca nu vreau. Cred ca o sa-mi reiau obiceiurile, pana la urma ce naiba, putem sa ne schimbam in esenta noastra. Categoric nu! Daca mama asa m-a azvarlit in lume, nu poate schimba nimic acest lucru. Se spune ca prostul ramane prost. Nu sunt de acord, chiar si prostul mai poate fi nitel educat. Asa ca generozitatea mea din fasa, probabil a suferit cateva transformari. Sau nu ea, ci eu, adica mai trag cate o selectie din cand in cand.

N-am habar de ce oamenii cred in sinea lor ca sunt nemuritori. Cretina idee, chiar si daca sustinem ca exista viata de dupa moarte, indiferent de cum s-ar numi ea. Sa traiesti cu ideea ca poti calca pe ceilalti pentru binele tau si alor tai e mare lucru, Domle! Mai ca imi vine sa cred ca traiesc o Apocalipsa de aia stil zombi. Adica intr-o astfel de perioada, tu cu ai tai sunteti esentiali, asa ca vei da in cap tuturor celorlalti pornind de la premisa ca sunt rai si ca te vor ucide sa-ti ia nush ce ai tu mai de pret (probabil niste cutii de pate si o pereche de chiloti curati). Si totusi nu toti ceilalti sunt rai, nu toti vor sa te omoare, mai sunt si oameni buni, dar tu nu poti sa faci diferenta, nu ii vezi, asa ca da-I dracu si da-le in cap.

Traim Apocalipse, unele dupa altele, asa in chestiile marunte ale vietii, in lupta asta cretina pentru a supravietui, dar nu intr-o Apocalipsa. Cine mama ma-tii te pune sa te razboiesti cu vecinul de la 1 doar pentru ca a uitat si ala apa la cada deschisa si te-a inundat? Lasa ma, se repara si tavanul, e om civilizat, nu-ti fa griji atatea ca ai facut tu imprumut la CAR si ai reusit sa-ti pui tavan fals in baie. Pune mana si te muta la casa daca vrei sa nu ai parte de astfel de probleme. Cu toate ca, din experienta iti spun, s-ar putea sa te inunde Cel de Sus. Mai e sparta o tigla, tabla aia de ultima generatie n-a fost pusa tocmai bine de mesterii priceputi… Fii mai calm! Vorba aia. Si daca s-a intamplat ce? A crapat Pamantul si ti-a inghitit pisica sau ce?

Chestia este ca m-am cam plictisit de oameni. In general. Nu ca ma cred desteapta sau mai stiu eu, poate superioara, ci, pur si simplu, am obosit sa incerc sa ma apar. Lasa sa arunce cu vorbe, sa dea, sa faca ce vor. Intr-adevar, asta e purul adevar, intr-o Apocalipsa nu pot exista toti, unii vor manca pe ceilalti. Nici macar nu sunt prea multa, in cazul in care si-ar dori sa-si umple stomacul pe vreo cateva zile. Si mai sunt si atoasa. De! Varsta!

August 8, 2018
by prof27
0 comments

Nu sunt Batman. Sunt doar o lasa!

Circula de cateva zile pe Facebook o postare cu un nesimtit cu Volswagen care a spalat niste mure cu apa dintr-o sticla de plastic, apoi a aruncat petul pe jos. Tipul se simte nervos nevoie mare pentru ca a suportat nesimtirea soferului si ridica petul ostentativ, apoi ii spune celuilalt ca nu se arunca deseuri pe jos. Evident, reactia soferului a fost una banala, pe care o au toti cretinii si nesimtitii: Daca mai stai mult p-aci, ti-o trantesc in cap!

Domnule, sa vezi reactii pe internet! Cati oameni suparati pe soferul necivilizat, pe guvernantii care nu dau legi normale pentru o tara europeana in directia amendarii coropisnitei nesimtite care sofeaza mandru de fapta sa pe strazile din Romania!

Ce-aveti, frate? Civilizatia sta in exemplul pe care il dai celorlalti, nu sa faci tu pe lupul moralizator. Ridica naibii petul de pe jos pentru ca tu esti un civilizat si pleaca frumos. Ala vedea ca asa se procedeaza si s-ar putea ca data viitoare sa nu mai arunce. Sau va arunca in continuare pentru ca ma-sa l-a facut un rahat de om, o scarnavie imputita, needucabila. Daca mai vezi pe altul ca arunca, nu astepta sa-ti crape ala capul pentru ca tu, Batman, ai reusit sa-i ridici de pe jos mucul sau guma de mestecat. Ridica deseurile pentru ca asa e normal, ca esti civilizat, ca vrei sa stai intr-un colt de lume curat. Prostii vor continua sa ramana. Parca prin Europa nu exista si francezi necivilizati, care arunca un ambalaj pe jos! E drept, la noi sunt mai multi, la ei o fi doar unul, maximum doi. Arata ca esti civilizat, treci pe langa dorinta de a arata idiotului cat esti tu de civilizat si cat este el de dobitoc, scapi si fara sa iei o sticla in cap sau un pumn in gura si ai reusit sa salvezi Pamantul. Nu ca te-ai certat cu boul, ci ca ai ridicat obiectul care ar fi influentat negativ zona.

Da, as fi putut sa ii scriu ceva istetului care s-a dat Batman si este plin de suparare si furie pe nesimtitii care arunca pe jos de toate, dar as fi fost inteleasa gresit si din acest punct discutia, cu siguranta, ar di degenerat. Eu lupt pentru a salva Pamantul? Deloc, sunt o persoana absolut banala, care traieste intr-o lume nepotrivita pentru realitatea de astazi. Da, nu arunc pe jos nimic, mi-am invatat copilul sa nu faca nici el asta, fac curat in urma mea, daca trebuie si in urma altora. Sunt un om civilizat, dar nu am dorinte de a fi Batman… Arat celorlalti cum ar trebui sa se poarte, dar nu o fac ostentativ si nici nu risc sa-mi iau o sticla in cap. Da, sunt lasa! Stiu!

August 2, 2018
by prof27
0 comments

Ochiul de vrajitoare

…vrei sa mergem in jurul lumii? Doar noi doi!

Nu!

…dar te iubesc!

Nu-mi pasa! Iubeste-ma!

…esti rea, vrajitoare afurisita!

Stiu si in acelasi timp stiai si tu! Nu te mai plange atat ca nu are rost.

…ti-ar placea sa fiu mai romantic?

Evident!

…si ce primesc in schimb?

Nimic.

…esti serioasa? Cum naiba nimic? E inacceptabil. Trebuie sa dai ceva in schimb celui care iti ofera ceva.

Unde naiba scrie chestia asta? S-a dat vreo lege ceva? Fa ce vrei, nu-mi pasa daca esti sau nu romantic.

…te iubesc!

Incepi sa te repeti. Ma plictisesti.

…dar eu chiar te iubesc.

Nu stiu daca e problema mea. Iubeste-ma daca vrei. Fa ce vrei.

…inceteaza sa pari indiferenta! Tu nu esti asa?

Ma faci sa rad. De unde stii tu cum sunt eu? Tu stii doar ce-ti arat eu.

…dracule! Faci vraji si apoi te amuzi copios.

Nu fac vraji. Nu am timp! Dar daca as avea timp, poate ca as face cateva. Una ar fi: Hocus, pocus si ai disparea ca prin minune.

…nu pot sa cred ca poti fi atat de rea, atat de indiferenta, atat de altcineva.

Deja nu mai ascult de ceva vreme ceea ce spune amorezatul meu. Plictiseala. Ma uit in oglinda. Ochii verzi de pisica s-au transformat in ochi caprui-negri. Imi bag inapoi gherutele si torc incet. Adorm.

July 30, 2018
by prof27
0 comments

Cate batiste purtati asupra voastra?

Daca in mod obisnuit as fi spus ok si as fi trecut mai departe, se pare ca pe masura ce imbatranesc devin tot mai intransigenta, asa ca mi-am zis: Las-o naibii! Pana aci.

Nu am mai privit in urma, poate ca au curs cateva lacrimi pe obrajii imbujorati sau poate ca sprancenele s-au incruntat nervos, dar nu mi-a mai pasat ca altadata. Niciun regret tampit nu s-a mai strecurat in sufletul meu, nu am mai suferit pentru toata planeta si nici pentru ca balenele au inceput iarasi sa fie vanate de japonezii ahtiati sa manance nu stiu ce delicatesa. Asta-i viata, fato! Impaca-te cu ideea ca fiecare face ce il taie capul si ca nu ii pasa nici sub negru sub unghie ca tu existi sau ca tu te dai de ceasul mortii cand cineva sufera.

Lacrimile le-am strans in pumn sau le-am sters cu batista. De ce o mai am daca nu o folosesc niciodata? E extrem de folositoare in toate cazurile, mult mai buna decat un servetel de hartie care se rupe usor si ai impresia astfel ca suferi mai mult decat e cazul. Batista absoarbe ticaloasa tot si suferinta nu mai e deloc la fel de grea. Ma bucur si zambesc! Proasto!

Da, ma alint uneori si imi vine sa ma sarut in oglinda ca-s hotarata si ca incerc sa imi depasesc limitele unei sensibilitati create de o educatie nepotrivita pentru societatea in care traiesc. Si tip tare acum: Fir-ar a naibii de omenire! Sa va ia dracu pe toti! Monstri si perversi ce sunteti!

Fire de nisip… Pana la urma monstrul sau generosul sunt fire de nisip amandoi. Chiar seamana fizic unul cu altul, la fel ca si clipele Universului. Aceleasi! Nu exista diferente, asa ca aleg sa nu-mi mai pese de nimic. Oricum, intr-un final, rezultatul nu este deloc vreunul surprinzator. Poate pentru mintea mea ar fi o diferenta, dar in fata celorlalti ar fi exact NIMIC.

Plang! Imi curg lacrimile pe care le-as sterg cu cretina aia de batista care parea salvatoare. NU e nimic adevarat din ce am spus. Imi pasa! NU vreau ca ceilalti sa sufere! NU vreau sa planga! NU vreau ca raul sa existe!

Storc batista. Curg lacrimi si din ea. Aceleasi lacrimi. Plange saraca cu lacrimile mele. Sufera si ea in tacere din cauza gandurilor mele. Proasta! I-ar trebui o batista pentru a reusi sa devina indiferenta la randul ei. M-am hotarat! De azi inainte voi purta doua batiste cu mine.

July 4, 2018
by prof27
0 comments

Desertaciune

Intr-un vis creat am gasit ceea ce doream cel mai mult in viata. M-am bucurat nespus, ca un copil mic, parca ajunsesem la struguri, precum vulpea din fabula. Pe urma insa, am realizat ca ar fi fost prostesc din partea mea sa visez ceva ce nu mi-as fi dorit. Evident ca m-am intristat si am stat iar sa meditez de ce, cum, daca s-ar putea altfel si pana la urma m-am plictisit de activitate. Am abandonat. Oricum nu conteaza daca doar visez, daca este real, daca imi doresc sau nu. Materialul tinde sa copleseasca umanul, asa ca, inevitabil, la un moment dat realizezi ca totul este desertaciune.

Iti trece. Ca si mie acum.

Priveam inainte ore in sir pe fereastra. Aiurea. Fara scop. Visand degeaba. Am pierdut aceasta abilitatea demult. Acum privesc 1 minut si ma plictisesc pentru ca am uitat sa visez simplu, uman. Eu eram fauritoarea de vise. Traiam in ele ca intr-o alta realitate si ma simteam bine. Vibram cu fiecare vis.

Acum astept. Nimicul.

Zambesc uneori. Evident ca nu intotdeauna uiti aceasta solutie la toate problemele. Razi ca proasta, degeaba! Ce tot ai de razi? E ceva amuzant? Nu. Te cheama Melania? Nu. Si daca m-ar fi chemat Melania ar fi trebuit sa rad sau sa fiu proasta? Cretin Eul meu. Mereu scoate niste idei tampite. NU mereu, gresesc. Doar de ceva timp incoace.

Un vis de orb ma cuprinde de ceva timp. Doar lumini si senzatii.

Ma dor si renunt la el. E inutil si acesta. Totul devine fad si accept ca a inceput perioada de tranzitie.

Pe curand!

April 6, 2018
by prof27
0 comments

Eu si El

Ma trezesc la prima ora putin indispusa. E cam devreme si parca ar fi trebuit sa mai dorm, dar cat sa dormi? M-am bagat la somn pe la 21.00, adica mult prea devreme pentru orice om. La ora 6.12 minute eram fresh, dar dornica sa mai trag de mine si de ochisori pentru a mai fura cateva minute. N-am idee de ce, dar imi place grozav sa lenevesc in pat. Sau imi placea pe vremuri, atunci cand creierul meu imi inducea starea de somn la orice ora din zi si din noapte.

M-am inveselit insa imediat ce am deschis fereastra. Vine ploaia! Habar n-am de ce iubesc atat de mult ploaia, poate pentru ca-s nascuta in noiembrie sau pentru ca e vreo setare stricata din nastere. Stropii fini curg pe fereastra si imi place sa ma joc cu ei unindu-i intr-o picatura gigantica. Pierd minute in sir jucandu-ma ca un copil mic si sorbind mirosul seducator al ploii de primavara. Ai simtit vreodata cat de senzuala poate fi ploaia? Cate senzatii nebanuite poate starni in mintea umana apa ce curge din nori!

Langa casa am zarit motanul care se holba la mine cu ochii lui galbeni, patrunzatori. Nu ma iubeste prea tare, chiar uneori ii vine sa ma zgarie daca il strang prea tare in brate. Astazi insa se uita ca un indragostit sadea. L-am chemat si a venit sarind ca la patinaj artistic si facand in aer o pirueta fabuloasa, care ar fi facut gelosi patinatorii profesionisti sau gimnastele medaliate la Olimpiada. Mi s-a trantit in brate si a inceput sa toarca. Golan! Stiu ca joaca teatru si ca o face doar pentru a-l primi langa mine in pat sau a-l hrani. Dar pic in mrejele lui de fiecare data, chiar daca nu il iubesc nici eu pe el. Sau poate ne iubim, in felul nostru, mai rece. Cine stie? Il musc de-o ureche incetisor si ridica o ureche intrebator. Probabil ca n-are chef de joaca, doar sa doarma, asa ca-l las in pace si el se strecoara sub patura mea. Stam amandoi imbratisati si ne gandim fiecare la ale noastre. Din cand in cand deschide cate un ochi galben, extraterestru. Deschid si eu unul pentru a-l observa la randul meu. Ne tatonam asa din priviri o perioada pana cand adorm fara sa-mi dau seama. Ma trezesc o ora mai tarziu. Motanul dormea cu un ochi inchis si unul deschis. Il imping pentru ca e greu si ma doare bratul. Se trezeste si se intinde voluptos, ma priveste lung cu ambii ochi si se ridica aruncandu-si coada in fata mea. S-a dus iubirea, apare indiferenta. Nici eu nu-l mai bag in seama. Se duce si se aseaza in fotoliul lui, dar tresare brusc cand aude un mieunat de afara. Evident ca il cauta vreo duduie dornica de a se bucura de compania sa. Motanul insa a fost pe afara toata noaptea si nu are niciun chef sa iasa, se lasa usor pe fotoliu si se abandoneaza iarasi somnului. Afara duduia miauna nervos. Deschid geamul si pleaca speriata. Sunt geloasa uneori. Nu tot timpul. 🙂

March 25, 2018
by prof27
0 comments

Mda

Fuse iarna. Nu ma intereseaza prea mult daca-i vara, daca-i iarna sau daca-i Marte, in linii mari ma intereseaza doar fericirea. Iarna asta insa ma plictisi pana la refuz. Prea cald, prea rece, prea nici ea nu stie cum. Indiferenta, indecisa, incompleta, parca-i sora-mea geamana.

Mi-e dor oarecum de un Univers care azi parca incearca din rasputeri sa ma faca sa renasc din nou. Nu cred sa aiba vreo misiune pentru mine, si chiar de-ar avea, din pacate, sunt extrem de lenesa ca sa ma mobiliezez si sa incerc ceva.

March 7, 2018
by prof27
0 comments

O excursie in copilaria mea frumoasa

De ceva timp ma gandesc sa revad locuri pe care le-am strabatut in copilarie, alaturi de parinti, asa ca de cate ori am ocazia urc intr-un avion, autobuz, in tren sau in masina personala si merg sa simt, din nou, acele senzatii unice, cu care nu ma pot reintalni decat in acest mod. Pentru ca-mi era dor de Iasi, dar nu avem timp sa conduc atata drum, m-am urcat in primul avion si am vizitat frumosul oras intins pe 7 coline ca Roma antica. Pentru ca mi-am reamintit de prima mea calatorie cu avionul la Moscova, m-am gandit ca nu ar fi rau sa revad Kremlinul, asa ca am facut o rezervare (foarte important cand mergi cu avionul este sa gasesti cea mai buna oferta, cea mai ieftina chiar) si am fugit intr-un weekend sa ma minunez cu ochi de adult de locurile incarcate de istorie ale rusilor.10712934_10152698335838431_4815112762827933368_n(fotografie din arhiva personala)

Cu totii avem tot felul de amintiri placute din perioada aceea minunata, cand grijile pareau ceva ce tin de domeniul sf-ului,  iar mama si tata reuseau cu brio sa supravegheze totul de la inaltimea lor de adulti, cumva asemanandu-se cu Zeus si Hera, deoarece puterea lor se rasfrangea cumva asupra tuturor ce ar fi putut intr-un fel sau altul sa ne aduca vreun prejudiciu. Nu stiu exact de ce am ramas indragostita de copilarie. Poate pentru ca ii iubesc si acum la fel ca altadata sau pentru ca mi-au oferit momente pline de magie. Visele copilului exista si astazi, undeva adanc inradacinate in mintea mea, doar inchid ochii si reusesc cumva sa ma transpun si sa intru iarasi in acea magnifica stare, pe care sper ca intr-o zi sa o aiba si fiica mea. Nu stiu daca nu ar fi trebuit mai degraba sa va povestesc acea calatorie cu avionul care m-a vrajit pana la Moscova, dar simt mai degraba sa imi amintesc de Ea, asa ca pentru mine acest articol nu este despre a castiga ceva, ci despre ziua de 7 Martie.

Nu stiu cum a fost la altii, dar in copilaria mea am gasit toate lucrurile acelea care adunate la un loc duc la fabricarea unui produs util societatii: intelegere, iubire, respect, lipsa violentei, responsabilitati, comunicare si clipe de calitate petrecute impreuna. Mama mea era sa zic, dar suntem doua la parinti, asa ca a fost intotdeauna mama noastra, reusea sa creeze momente pline de magie in orice loc am fi fost, in apartamentul din oras, la casa de la tara a bunicilor, in padure la picnic, in vizita la unchi. Simpla ei prezenta undeva anima intreaga atmosfera pentru ca a fost un om bun, cu zambetul pe buze, un om cald si un om extrem de iubitor si de corect. E drept ca tata mai strica ce tesea ”mamasa” (un alint pe care il ura din rasputeri, dar pe care noi il foloseam pentru a ne hlizi de cum se manifesta cand era asa, bosumflata ca ceva nu-i convenea) si nu era intotdeauna cu chef sa plece in excursii, dar, in general, mama reusea sa stranga pe toti si sa ne faca sa ne iubim, chiar daca intre noi existau diverse animozitati. Cele mai faine amintiri le am din calatoriile noastre ca familie, unita pe vremea cand Ea exista pentru a ne lega aidoma unei vrajitoare, cu fire puternice de magie, ca intr-o tesatura.

Odata, cand eram prin clasa a cincea, iar sora-mea cred ca abia intrase in clasa intai, dragii mei parinti s-au decis sa faca un circuit prin tara si sa viziteze tara cu masina, alaturi de ”frati-miu” (era de fapt fratele mamei, dar l-am iubit intotdeauna ca pe fratele meu, poate pentru ca mama il iubea la fel si, fara sa vreau, incercam sa fac la fel, avea mama o putere enorma de a te face sa-i iubesti pe ceilalti) impreuna cu cei 4 copii ai sai si cu o alta familie cu care eram prieteni (Pavel parca). Imi amintesc nebunia ce ne cuprinsese in ajun de plecare, topaiam ca apucatele (lucru pe care tata nu-l suporta, habar n-am de ce, dar ii placea sa ne cam taie din entuziasm uneori, probabil vreo ramasita din copilaria lui de fiu unic). Nu reuseam sa adormim si ne gandeam ce sa mai luam cu noi in excursia asta interesanta in care eram vreo  8 copii de varste diferite (vara-mea de-a doua, zisa si Catalina de la Bucuresti pentru a o deosebi de sora-mea, noi doua, 4 bucati veri buni, plus fata Pavelestilor).

Dimineata a sosit frumoasa pentru ca noi eram fericite, pentru ca soarele stralucea ca-n Sahara si pentru ca viata de copil e atat de minunata incat nu conteaza nimic altceva pe pamant. Am urcat cu totii in masina rosie ca focul, imbujorate de minunata excursie si am tipat de fericire, incantate cand celelalte doua masini s-au asezat cuminti in spatele Rosioarei noastre (alintul era dat de mama, care insufletea orice obiect din jurul ei). Primul popas, imi aduc aminte, a fost cumva pe la Slatina. Nu sa vizitam ceva, ci sa ne desmortim oasele si sa mancam ceva la un restaurant prin zona (era perioada comunismului, deci nu mancam nici pizza, nici fast food, iar mancarea nu era cine stie ce, mai degraba compania). Friptura cu cartofi taranesti am mancat, cea mai buna din viata mea aveam sa spun multi ani inainte, doar pentru ca asa simtisem in acel moment, totul parea ”cel mai” atunci. Peisajele erau superbe, soseaua ingusta pe care treceau putine masini era fabuloasa (D-zeu stie de ce), soarele care fugise si lasese in urma sa norii era iertat, iar viata parea vesnica. Oare vreun copil crede ca va sosi vreodata clipa aceea cand va deveni adult? Categoric nu!

La Caciulata ne-am cazat intr-un camping de corturi si am deschis o ditamai magaoaia de cort de vanatoare. Era imens, avea sufragerie (cat cea de acasa), doua dormitoare si un loc caruia ii spuneam bucatarie. Mamele, nu noi, se ocupau sa faca in fiecare zi oale imense de bunatati, incat acum ma gandesc ce anume le placea in excursie de le facea atat de fericite. Astazi nu as pleca intr-un concediu pentru a gati, sub nicio forma, iar daca as face-o cred ca as plange si m-as vaita ca viata e grea, ca nici macar in aceste clipe nu pot sa scap de munca. Dar mama nu a facut-o niciodata, nu s-a plans ca ar fi greu, parea totul natural, era incantata ca mancam ca niste soldati dupa instructie si radea cu gura pana la urechi cand o felicitam pentru bunatatile facute, care erau mult mai bune decat cele facute de celelalte doua mamici ce ne insoteau.

Doamne, ce dezordine puteam face! O gramada de haine zaceau pe sacii de dormit, incat nu mai aveam habar ai cui erau chilotii sau tricourile respective. Incingeam partide de fotbal grozave si strigam zgomotos cand inscriam. Intr-o zi mingea buclucasa a sarit direct in paraul din apropiere si s-a agatat in niste boscheti. Ar fi fost greu sa o recuperam noi, copiii, asa ca mama s-a dus vitejeste sa gaseasca balonul de aur. Cand a iesit din matca paraului, pe marginea sa era un semn frumos, mare si greu sa nu-l fi vazut pana in acel moment (n-a fost, din pacate): ”Atentie! Vipere!”. Evident ca toti am avut acel sentiment de frica si de panica ca in zona, printre noi, sunt temutele reptile, dar asta nu ne-a facut mai putin curajosi si chiar am uitat cu desavarsire de riscuri cand a venit vorba sa cutreieram vaile umbroase.

In alta zi am fugit pana la o tabara de vacanta din zona, unde exista o piscina. Da, ceva cam banal pentru generatia de astazi, dar pentru noi, copiii din comunism, o piscina era mai rara, asa ca ne-am distrat ca in filmele americane cand se organizeaza petreceri pe langa piscinele din curte. Ne-am jucat cu mingea, ne-am balacit, am plans ca am inghitit apa (nu era prea curata pe atunci, asa ca puteai avea niste surprize de te lua si plansul), am organizat echipe si am jucat scafandrul si sirena, tot felul de nebunii frumoase si care cu greu ar mai putea fi repetate astazi.

Verisoarele mai mari erau insa mai greu de urnit cand venea vorba de joaca cu pustii, adica cu noi, preferau sa traga o fuga pana la discoteca din zona, iar adultii mergeau la restaurant in vale pentru a asculta lautarii. Seara aceea, in care au vrut sa scape de copii si sa se relaxeze si ei, a fost fenomenala. Nu se asezasera bine pe scaune de vreo ora cand s-au pomenit cu trupa de comando la usa restaurantului, imbracati toti in pijamale si smiorcaindu-ne ca ne e frica sa dormim singuri in cort ca poate vine ursul (campingul avea paza si existau o multime de corturi in jur, plus ca erau fetele lui frati-miu care aveau 16-17 ani, deci aveam babysitter, dar plictiseala duce uneori la lucruri de gen). Evident ca unul dintre adulti a fost nevoit sa se intoarca la baza militara si sa bage la culcare regimentul de plangaciosi, iar dupa ce ne-a auzit sforaind pe rupte, a reusit sa paraseasca postul si sa se intoarca la petrecere si sa manance cea mai buna ciorba de burta din viata lui, cum aveau sa spuna mai tarziu mama si tata, incantati de cheful de pomina (nu prea ieseau in timpul anului, dar in concedii reuseau sa se distreze super tare).

Oltul mi-l amintesc. Era imens. Doar Marea Neagra il putea egala in mintea mea. Podul de peste rau m-a facut multa vreme sa am cosmaruri pentru ca era cam ingust si in orice moment mi se parea ca se va rasturna si ma va arunca in apa involburata (doar in mintea mea, Oltul era extrem de linistit).

Mi-e dor grozav de mama, de ochii ei  minunati, de parul negru, pe care-l coafa senzational doar pentru ca o inzestrase natura cu el deja aranjat datorita unei texturi interesante, de buzele rosii, frumos arcuite, de mainile delicate si catifelate, de alunita de la coltul gurii, de felul ei de a fi mama. Excursiile copilariei mele au fost frumoase pentru ca existat Ea, asa ca orice vacanta, chiar si un weekend petrecut la iarba verde, a fost magnific, demn de a fi reamintit si rememorat.

Iti amintesti ca era PERFECTA? La multi ani! Chiar daca poate in alt Univers paralel.

O intrebare pentru cei care citesc articolul  meu: Ce amintire din calatoriile realizate va impresioneaza si in ziua de astazi?

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2018.